Frumuseţea la modă: canon sau artificiu?

La începutul secolului al XIX-lea, frumuseţea femeilor din Moldova şi Valahia intră într-o prefacere specifică epocii. Canoane şi artificii se amestecă, aşa cum Orientul şi Occidentul furnizează noi şi vechi idei cu privire la moda trupurilor atrăgătoare. Despre frumuseţe şi urîţenie vorbesc şi scriu fără încetare cei care au ajuns prin casele şi conacele boierilor. Mulţi surprind senzualitatea trupurilor înfăşurate în hainele cele orientale, sînii ce abia sînt ascunşi de fineţea mătăsii, părul ce se revarsă pe umeri, delicateţea piciorului abia ascuns de poalele anteriului, privirea galeşă şi ochii pierduţi în visare. Posturi şi poziţii construite pentru a atrage privirea, dar şi priviri menite a vedea senzualitate şi voluptate în aceste trupuri „orientale“ risipite languros pe sofale şi divane, trăgînd cu nesaţ din narghilele, şoptindu-şi dorinţele unor servitori ce răsar de pretutindeni şi se fac cu rapiditate nevăzuţi, îndeplinind porunci fără a fi rostite, oferind cafele şi şerbeturi, zaharicale şi confeturi, şi un pic de afion, strecurat în ciubucele de chihlimbar.

Cîteva dintre aceste mărturii vor da seamă despre acest amestec între noul canon occidental şi artificiile Orientului, lucrate deseori cu măiestrie de cucoane doar, doar pentru a place. Nu trebuie uitat însă că toate aceste mărturii judecă un trup prin prisma civilizaţiei din care fac parte, că aplică ca măsură de judecată canonul şi lasă deoparte artificiul, că apreciază senzualitatea, dar critică aspru un alt tip de comportamente, că această lume trebuie să pară atît de departe de a lor, că malurile Bosforului încep, de fapt, la Dîmboviţa. De exemplu, mulţi dintre ei se miră atunci cînd întîlnesc femei corpolente mîndre de trupurile lor, cînd moda aceasta este de mult apusă pe malurile Senei: „Femeile s-ar putea dispensa de o burtă aşa de mare; este bine cunoscut că corpolenţa trece drept frumuseţe în această ţară. Şi într-una din zile o mamă şi-a cerut scuze că fiica ei n-a reuşit încă să aibă această burtă şi ea este dreaptă şi slabă ca o trestie, dar m-a asigurat că asta se va schimba curînd“, notează prinţul de Ligne, în vizită la Bucureşti pe la 1800. Mirarea lui este cît se poate de legitimă dacă ştim că la această epocă „talia fină“, „talia suplă“ are trecere în lumea cunoscută de el. Dar aici, în Valahia şi Moldova, frumuseţea se măsoară după alţi parametri. Cocoană şi jupîneasă, boieroaica nu are de ce să-şi facă griji pentru trupul ei. Nu frumuseţea trupului face o căsătorie, nu talia fină îi aduce un alt soţ, sau chiar un amant, ci rangul şi averea. Gimnastica sau mersul pe jos sau dieta sînt poveşti contemporane. Plus, modul de viaţă schimbă iremediabil aceste trupuri ce au fost odată fragede şi fine.

Medicul Constantin Caracaş, medic al Bucureştilor între 1800-1828, pune această ponderalitate pe seama caracterului acestei clase sociale mult prea puţin dispuse să se angajeze într-o activitate care să presupună mişcarea. Cu excepţia unei dregătorii, boierii nu se „delectează“ cu alte „distracţii ale spiritului“. Cu prea puţin interes pentru moşii sau alte venituri externe – care „ar trebui să le ocupe şi corpul şi spiritul“ – boierii „tind“ mai degrabă către „lenea sufletească“, „dezordine“, „risipă“, „desfătare“, „sastiseală“. Rezultatul este cît se poate de normal – conchide Caracaş: „ducînd o viaţă nemernică, ei sînt veseli, voioşi, corpolenţi şi înclinaţi către plăceri trupeşti“. Cucoanele sînt predispuse la îngrăşare chiar mai repede decît soţii lor: o „viaţă prea delicată“ şi „puţina mişcare a corpului“ transformă „talia mijlocie şi bine proporţionată“, astfel încît obezitatea se instalează înainte de timp. O consolare: „frumuseţea chipului şi trăsăturile plăcute se menţin pînă tîrziu“. Cu această frumuseţe dată de natură sînt de acord mulţi dintre cei care au ajuns pe dealurile Copoului sau pe malurile Dîmboviţei. Dar frumuseţea naturală nu este niciodată suficientă pentru o boieroaică, ea are nevoie de artificii pentru a fi mai mult decît plăcută: romineală, aluniţe, văpseluri fel de fel şi, mai presus de toate, bijuterii nenumărate sînt puse să scoată în evidenţă eleganţa formelor, graţia mişcărilor, frumuseţea trăsăturilor, chiar şi atunci cînd Dumnezeu este mai puţin darnic: „Dantelele cămăşuţei care le ascunde gîtul ies frumos în evidenţă pe şalul frumos… Găteala capului, pentru care par să aibă mult gust şi care nu le vine rău, este formată dintr-o băsmăluţă de muselină imprimată, împodobită de cele mai multe ori cu broderii şi în care îşi înfăşoară capul în mai multe feluri, dar avînd întotdeauna grijă să li se vadă părul şi ca nodul elegant al băsmăluţei să scoată în evidenţă frumuseţea carnaţiei. Nişte gingaşi conduri peste un ciorap subţire de bumbac constituie încălţămintea cea mai obişnuită. În sfîrşit, ar fi de prisos să-ţi spun că poartă tot soiul de bijuterii…“ Mărturia aparţine secretarului François Recordon (1818) impresionat de toate aceste artificii puse la lucru pentru a plăcea, şi fără a acorda prea mare atenţie proporţiilor trupului.

Dar balul şi mai ales dorinţa de a plăcea unui alt public (în speţă ofiţerilor ruşi) vor contribui la regîndirea „frumuseţii“. Despre asta, în anul care vine…