Astăzi, obsesia „publicului larg“ a devenit mai mult decît o obsesie. Se vrea „cultură“ pentru „publicul larg“ fără a se şti prea bine cine se ascunde în spatele acestui „public larg“ şi, mai ales, spre ce preferinţe se îndreaptă gusturile acestui „public larg“. Presa, de orice fel, explică proasta calitate a prestaţiilor sale prin voinţa „publicului larg“.
S-a vorbit mult, se vorbeşte încă (Dilema veche chiar a consacrat un număr întreg acestui subiect) despre sistemul sanitar românesc (medici, asistente, infirmiere, spitale etc.), dar aud rar şi aproape deloc cîte ceva despre conduitele pacienţilor, adică ale beneficiarilor acestui sistem deficitar.
Trăim în România, nu în Franţa, Anglia sau SUA, or pentru această ţară trebuie să promovăm valoarea. Degeaba ne vom compara noi cu Oxford şi Paris, cînd ştim bine că tradiţia noastră universitară se duce cu chiu, cu vai spre mijlocul secolului al XIX-lea, degeaba ne batem cu pumnii în piept pentru criterii ISI, ERIH şi alte indexuri internaţionale, dacă nu vom încerca să facem curat în propria noastră ogradă.
Cînd am ajuns la Graz, într-o după-amiază de duminică a acestui iulie, ploua de mama focului, era frig şi bătea un vînt de-ţi îngheţa sufletul. Citiserăm despre o aşa vreme, dar căldura de „acasă“ ne duse cu gîndul doar la „hai că n-o fi chiar aşa“ şi la haine din in şi sandale. Holul hotelului, unde am regăsit o parte dintre colegii mei veniţi din toată lumea pentru cel de-al treisprezecelea congres internaţional, mi-a dat o oarecare satisfacţie.
Cînd Nicolae Creţulescu termina Facultatea de Medicină din Paris şi ajungea la Bucureşti, cu brevetul de medic în buzunar şi dorinţa de a practica meseria pentru care a fost pregătit, a stîrnit pe bună dreptate nemulţumirea semenilor săi. Societatea nu era încă pregătită să accepte că boierii pot munci „altfel“ decît „gîndind“.
Să nu se creadă că România arată cum arată din cauza nemţilor, chinezilor sau confraţilor noştri bulgarii. Trăim într-o mare hazna şi asta este ceea ce am ştiut construi. Dincolo de aspectul neîngrijit al litoralului românesc (Am aflat abia săptămîna aceasta că heirupismul iluzoriu se datora unei „vizite de lucru“ a unei alte Elene.
De cum intri în staţiunea Saturn, te izbeşte un anunţ „important“: „Saturn: staţiune turistică de interes naţional“; numai că importanţa anunţului (care ţi-ar da, cel puţin teoretic, garanţia calităţii) este mult atenuată şi chiar aruncată în deriziune de cîinele ce se odihneşte nestingherit la picioarele pancartei pe care a fost „săpat“ îndemnul naţional.
„Iubită Catinco, am primit scrisoarea dumitale, şi sfintele sărbători ale Domnului nostru Isus Hristos să-ţi fie de a petrece întru mulţi ani cu sănătate şi cu fericire, cum şi vărului Iordache Miclescu arată-i frăţeştile mele închinăciuni şi de a petrece sfintele sărbători întru mulţi ani cu fericire şi i-am rămas şi îndatorit pentru bunătăţile ce face dumnealui pentru noi."
Pînă mai ieri, poate încă şi astăzi, iubirea se conjuga întrucîtva la masculin. Pasivitatea feminină trebuia să fie o virtute (mai este încă) şi o dovadă a unui comportament „cinstit“ şi „fără de ponos“ care l-ar bucura pe orice potenţial candidat. O femeie ar fi putut să fie îndrăgostită, dar ar fi fost „lucru de ruşine“ să-şi cînte iubirea sub ferestrele iubitului.
În suburbiile excentrice ale Capitalei se mai fac şi astăzi construcţiuni lipsite de condiţiile cele mai elementare ale unei locuinţe sănătoase: case de gard lipite cu pămînt, lipsite de pardoseală, cu ferestre mici, care nici nu se pot deschide, ori case în paiantă fără fundament, aflate dedesubtul nivelului stradei, case fără latrine şi fără haznale, beciuri permeabile pentru apă, lipsite de aer şi lumină.
Pe la noi, muzica n-a fost şi nici nu este încă un domeniu serios de cercetare sau măcar de formare. Prin şcoala generală, orele de muzică sînt ore de chiul, cel puţin aşa era pe vremea mea cînd profesorul, care preda muzică, desen şi sport, se arăta favorabil fotbalului.
Cît şi cum mai citesc tinerii de astăzi sînt întrebările la care vrea să afle răspuns mai toată lumea, dar mai ales editorii, în încercarea de a-i „cuceri“. Răspunsurile sînt destul de greu de cunoscut într-o epocă plină de alte tentaţii şi în care lectura abia de se mai regăseşte printre preocupările cotidiene de omorît plictiselile.
Cine mai are astăzi timp şi inspiraţie pentru a pune pe seama climei multe dintre obiceiurile, bolile, trăsăturile unei naţii? Mai nimeni... Pe la începutul secolului al XIX-lea, doctorii scriau de zor despre această legătură inerentă, insistînd asupra faptului că „sulimanul climei“ face diferenţa între diferitele naţii şi este un instrument util în deosebirea unui „arap (sic!) dintr’un ţarigrădean, un ungur dintr’un neamţ, un leah dintr’un muscal, şi un englez dintr’un american“.
România a cunoscut mai multe perioade de schimbare şi modernizare. Mai ales în ultima vreme, cînd nimic din ce se ridică ziua nu mai este bun noaptea, ca să spunem aşa pentru a sancţiona lipsa de coerenţă a reformelor impuse de unii şi abrogate de alţii. Dar se poate observa şi o lipsă de continuitate, în măsura necunoaşterii trecutului.
Primăria oraşului Focşani interzicea, la 1909, „vînzarea de lapte din care s-a scos smîntîna“, laptele trebuia să „se aducă în comerciu în stare naturală“, adică „să se presinte ca un liquid netransparent, de culoare albă sau slab gălbuie, de un miros şi gust plăcut, de densitate (greutate) mai mare decît a apei, de reacţiune slab alcalină sau amfetera“.
Secolul al XIX-lea avea să acorde o importanţă însemnată igienei, parte integrantă a modernizării statului. Nu este o temă românească, Europa naţiunilor acordă un loc important medicalizării societăţii, iar medicul îşi ţese încet, încet un cîmp de acţiune care îl va face indispensabil pentru orice proiect de viitor.
Biserici deschise zi şi noapte, preoţi cîntînd slujba, indiferent de oră, vecerniile şi utreniile contopite în slujba de seară, pentru a valoriza astfel timpul creştinului; porunci verificate prin descinderi ad-hoc şi sub anonimatul deghizării lui vodă într-un preot oarecare sau într-un călugăr refugiat, la vreme de seară, pe treptele unei biserici dintr-o parohie aleasă la întîmplare.
Veni şi primăvara... cu miresme, miroase, pomi înfloriţi, verdeţuri, sărbători, ploi şi soare, vremuri capricioase... Fiecare anotimp are „lucrarea“ sa şi trebuie tratat ca atare, respectîndu-i „vrerile“, trăgînd folos din „miracolele“ oferite, „prelucrînd“, pe cît posibil, toate cele „răzbunătoare“ ale naturii.
Suferim astăzi de o serie de boli, spunem noi, specifice civilizaţiei – hernie, cancer de toate tipurile, hemoroizi şi coln iritabil, ulcere şi pancreatite, anorexii şi bulimii – exacerbate de sedentarism şi stres, de muncă şi extenuare, de canoane „inventate“, de diete cercate de alţii, de pofte dulci şi vicii întăritoare. Şi în loc să ne ajute, multe leacuri ne afundă şi mai tare în himera tămăduirii.
„Este aproape imposibil ca un popor, de care trag în părţi diferite două puteri vecine şi care, după o expresie vulgară, a fost obişnuit în decursul a mai multor secole să sugă la două oi, deci este aproape imposibil spuneam, ca în asemenea împrejurări poporul să nu cadă, finalmente, în cea mai deplină demoralizare.“
Pe la 1800 şi un pic, românii se grăbeau, ca şi astăzi, să se plîngă, să invoce protecţie, să se umilească, să strige după ajutor, chiar dacă uneori nu aveau nevoie de el, să gîdile orgoliile altora, într-un cuvînt să fie mai mult slugarnici şi mai puţin diplomaţi. Slavă Domnului că aveau în slujba cui să-şi pună „talentele“ oratorice.
"Flecarii sînt pretutindeni şi scot din buzunar în orice împrejurare şi cu orice ocazie marele „dicţionar“ al trăncănelii; şi povestesc vrute şi nevrute, nimicurile devin lucrurile esenţiale ale existenţei umane, te trag de mînecă atunci cînd li se pare că gîndurile s-au abătut din calea „basnelor“ lor; le simţi răsuflarea precipitată şi vorbele repezi ce se sparg de obrazu-ţi, odată cu saliva“.
Luni „ghenarie 10, anul 1844“, Adunarea Obştească Ordinară a Valahiei se întrunea în prima şedinţă publică, deschizînd practic „dezbaterile parlamentare“ ale anului în curs. Vodă Bibescu îi ceruse Mitropolitului încă de la finele anului trecut să-şi anunţe deputaţii ca „la arătata zi (adică 10 ianuarie – n.n.) să se afle cu toţii adunaţi în sala seanţelor la ceasul hotărît“, adică 10 trecute, fix.
Punerea în scenă a propriei morţi este o artă a decenţei; o decenţă care presupune un pic de interes, delicateţe şi multă, multă organizare. Grăbiţi să trăim cît mai mult, moartea nu este, pentru mulţi dintre noi, decît o imagine sinistră, depărtată şi chiar intangibilă. Aşa că lăsăm pe mîna altora delicatul moment de trecere, „trezindu-ne“ din somnul veşnic cu claxoane, fanfare, manele, mirosuri, vînzoleală, şi mult tărăboi.
La începutul secolului al XIX-lea, „descoperirea“ apei, ca sursă importantă în tratarea diferitelor boli, duce la apariţia diferiţilor „investitori“ gata să ridice peste noapte „staţiuni“ şi băi „mirositoare“ a căror utilitate să fie în „profitul“ tuturor.
Pentru mine, ceea ce face dna Maria Mureşan este hilar şi trist, totodată. Carevasăzică, renunţăm la surse că nu trecurăm pe acolo (şi se verifică), da’ textul pălmaşului îi public şi, dacă-i public, facem ce vrem. Să zic mersi că mi l-a tradus în engleză şi că din cînd în cînd mă mai citează. E drept, aiurea şi greşit, că doar nu trebuie să se prindă internaţionalii că-i „după mine“.
Dintr-o lume izolată, în care noutăţile ajung cu greu şi doar în anumite locuri, Principatele Române sînt invadate peste noapte de ştiri, noutăţi, „mărfuri“ şi „marfaşi“. Nu mai trebuie să ajungi la Viena pentru o trăsură, căci Viena vine acasă la tine, nu mai trebuie să fii la Paris pentru a vedea ultima rochie la modă, căci Parisul ajunge la tine cu modă cu tot.
Unele cărţi nu merită prea multă atenţie. E de-ajuns o privire pentru a sesiza inutilitatea şi risipa de hîrtie. Dar dacă eu sînt pe deplin lămurită că drumul maculaturii este către reciclare, alţii dau gir acestei maculaturi prin punerea în circulaţie. Acest lucru mă face să scriu despre maniera brutală în care a fost masacrat ultimul cronicar.
La începutul secolului al XIX-lea, peisajul diferă foarte mult de cel cunoscut nouă astăzi. Pădurile şi crîngurile acoperă mare parte a zonei de deal şi munte. Peisaje mirifice se deschid sub ochii călătorului ostenit de drum şi de cîmpiile întinse şi aride din sudul ţării.
„Scriitorii geologi arată că cutremurul este o lucrare a naturii şi se pricinuieşte din aprinderea materiilor arzătoare ce se află supt pămînt pe alocuri“.
Diferitele tratate de igienă, scrise cu precădere în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, lucrează la conturarea unui nou cod comportamental specific unui nou tip uman: femeia respectabilă, provenind din rîndul unei burghezii înstărite. În slujba acestei noi categorii sociale se pun medicii, oamenii politici, „militantele feministe“, scriitorii, jurnaliştii.
De cum dă prima zăpadă, Bucureştii şi Iaşii se pregătesc de baluri şi soaréle. Moda unor astfel de loisir-uri fu adusă odată cu armata rusă şi se împămînteni atît de bine că mai în toate tîrguşoarele se organizau periodic petreceri dansate, cu participarea întregii elite locale.
Pentru sărbătorile din acest an putem încerca din reţetele deja „cercate“ ale postelnicului Manolache Drăghici. Vă ofer cîteva dintre ele; şi dacă nu vă va reuşi sau dacă nu vă va plăcea ceea ce veţi găsi în farfurie, vă veţi consola cu graiul dulce moldovenesc.
Prima modernitate românească propune, cum era firesc, modificări şi la nivelul papilelor gustative. De la sosuri multe şi grase, de la fripturi în sînge şi oi la proţap, de la iaurturi şi sarailii, de la baclavale şi pilafuri se trece, mai greu e drept, spre supă răcoritoare, supă de orez americană, lante cu orez, supă de ceaiu rusească, supă de făstîci, cotlete de la Milano, frecăţei de făină numit picardină ş.a.
În ultima vreme se vorbeşte mult şi prost despre standardele internaţionale la care ar trebui să se racordeze cercetarea din România fără a se şopti un cuvînt despre cum ar trebui să ne facem mai întîi şi întîi de toate curăţenie în ogradă. Visăm la Europa şi alergăm să ne „racordăm“, chiar dacă navigăm printr-un labirint de mediocritate şi ne împiedicăm la tot pasul de grămezi de maculatură.
O lectura în presa românească la începuturile ei nu-ţi dă dreptul să speri că altădată ar fi fost altfel. La început de secol XIX, „prenumeraţii“ doreau să citească în paginile gazetelor romanţuri, cît mai multe şi mai simple romanţuri, şi abia apoi ştiri de prin alte lumi, şi poate cîte ceva de pe malurile Dîmboviţei sau ale Bahluiului.
La începutul secolului al XIX-lea, presa, cu mesajul ei mai degrabă vulgarizator decît „elitist“, pune Biserica într-o nouă dilemă: cum să facă faţă atîtor tentaţii colportate de foiletoanele atît de prizate de public? Dilema se rezolvă, pentru o bucată de vreme, prin editarea unei gazete „bisericeşti“ în care foiletoanele „ieftine“ şi pline de patetism amoros sînt înlocuite cu „piese“ pline de morală.
Apariţia şi răspîndirea presei la începutul secolului al XIX-lea aveau să aducă şi posibilitatea de a difuza diverse informaţii „casnice“. „Mica publicitate“ găseşte un aliat de nădejde în gazetă; de la comercianţi la proprietari, de la „marşande“ la guvernante, totul trece pe la rubrica „înştiinţare“, iar redacţiile ziarele funcţionează, cel mai adesea, şi ca birouri, buticuri, magazii etc.
Tot mai des în ultima vreme, apar cărţi neimportante, fără valoare, şi chiar incomode pentru autorii înşişi. Pentru a bifa activităţile cerute de granturi CNCSIS, ANCSIS sau din Fonduri Structurale, se „toarnă“ la repezeală o culegere de studii, la o editură nu prea mare, dar cotată în noua grilă complet aberantă de performanţe. Uite aşa maldărul de gunoi al istoriografiei româneşti mai pune cîteva vîrfuri.
Cuişoare, măghiran, anason, şofran, scorţişoară, piper, tămîie, migdale şi chimen, şi cîte alte „miroase“ şi mirodenii condimentează astăzi mîncărurile noastre. E de-ajuns să intri într-un supermarket şi să te aşezi cuminte în faţa raionului pentru a petrece ore numai în citirea etichetelor ce conţin, mai nou, şi diferite reţete din plin asezonate cu minunatele mirodenii dătătoare de gusturi nebănuite.
Copilăria a intrat în sfera cercetării de foarte puţin timp; nici măcar nu mai este nevoie să spun că acest lucru se datorează istoricului francez Philippe Ariès. Subiectul pare a fi unul dificil de abordat, din lipsă de surse care se concentrează în jurul adultului şi, mai puţin sau aproape deloc, asupra copilului.
Vîrsta tuturor visurilor, speranţelor, pasiunilor, nebuniilor, aventurilor de tot felul… Dar dacă pentru un adolescent de astăzi, decada este promiţătoare şi covorul roşu pare să se deschidă spre libertate, pentru adolescentul de ieri, aceeaşi decadă putea să fie un sfîrşit al unei copilării şi un început al unei maturităţi precoce.
La Porţile Orientului, cum ne place să spunem, românii s-au lăsat „cuceriţi“ de limbă şi limbaj adoptînd şi prelucrînd vorbe şi instituţii după nevoi sau doar după modă. Obţinerea unui beneficiu, de orice natura ar fi fost el, se leagă de coruperea persoanelor şi instituţiilor prin diferite mijloace. Se nasc astfel „vorbele“ instituţionalizate ca urmare a unei practici îndelungate: havaet, temenea, hatîr şi voie vegheată, tain, ruşfet, peşcheş, ciubuc, bacşiş, filotimă, filodormă, şpagă, mită
Drumurile noastre sînt aşa cum sînt, pline de gropi, noroaie, praf, bălţi, murdalîcuri şi „multe alte grozăvii ce nu se pot spune“, cum ar zice documentele din vremea primei modernităţi. Unii strigă că am avea nevoie de ele, de drumuri, alţii dimpotrivă recomandă avionul şi statul acasă. La început de secol XIX, cînd România se deschidea spre „Europa“, era cam tot fără drumuri, tot cu hîrtoape şi gropi, tot cu murdalîc şi noroaie.
Cînd nea Pandele de Voluntari a anunţat ridicarea unei biserici cît un stadion, mai toţi l-au luat în rîs. „Auzi, biserică cu lift şi clopote de zeci de mii de euro?! Mai bine ar fi făcut o şcoală.“ Comentarii întemeiate, poate, avînd în vedere că totuşi educaţia este cheia unei societăţi respirabile. Dar atunci cînd ridică o biserică, sau doar anunţă această intenţie, semenii noştri nu prea se gîndesc la suflet sau la binele obştesc, ci cu totul alte gînduri mercantile le bîntuie minţile.
Cînd, la începutul secolului al XIX-lea, Principatele Române intraseră pe drumul ireversibil al modernizării, cei şcoliţi s-au considerat datori să-i lumineze pe cei mulţi. Ştiinţa devine argumentul suprem pentru a convinge de necesitatea schimbării, pentru a arăta că progresul rezidă în inovare, pentru a prezenta bunăstarea ca rezultat al unor măsuri deja „cercetate“ şi analizate şi de alţii.
Pentru a face accesibile tuturor noile reguli, noile norme după care urmează să se organizeze societatea, se inventează organe de „publicarisire“. Cuvîntul „Manual“, preluat de la francezi, ajunge să servească orice regulă şi categorie socială, fie că este vorba de vulgarizarea unor norme, fie că este vorba chiar de un regulament mult mai accesibil prin intermediul unui manual. Apar astfel Manualul soldatului, Manualul slujbaşilor casnici, Manual de „iconomie domestică“, Manualul şcolarul
Inventivitatea celor puternici s-a dovedit întotdeauna prolifică atunci cînd a fost vorba să mai strîngă un ban de la cei mulţi, adică de la norod/nărod. Că s-au numit biruri, dări, dajdii, taxe, impozite – puţin importă; de cînd e lumea, otcîrmuirile s-au străduit să ia, dar fără să dea.
La 1833, anul şcolar debuta (sau se sfîrşea) cu un examen public. Eveniment major pentru societatea acelor vremuri, el n-avea cum să treacă neobservat, poate şi pentru că drumul tinerilor învăţăcei începea cu surle şi trîmbiţe, dar era mai greu de spus cînd se termina, dacă se termina. Aşa că, Buletinul Oficial n-avea cum să nu scrie cu emfază despre o astfel de mare realizare urbană şi centrală, că, pe la sate, doar norocul şi întîmplarea protejau Şcoala.
Urmează ani cu ploi abundente şi inundaţii, 1773-1780, lăcuste, 1778-1782, ierni foarte grele, cu topirea rapidă a zăpezilor, 1784, şi ninsori în mijlocul lui septembrie, şi iarăşi ploi şi iarăşi inundaţii, 1785-1787, şi secetă, 1793-1795, şi, de parcă n-ar fi fost suficient, lăcustele dau şi ele năvală.
