La începutul toamnei lui 1850, ocazia alegerii episcopilor îi prilejuieşte egumenului Eufrosin Poteca, unul dintre candidaţi, următoarea reflecţie: „în zadar m-am străduit eu mai mult decît toţi, de am învăţat mai bine şi carte rumânească şi grecească şi elinească cu gramatica ei, şi latinească şi italienească şi franţuzească, cu gramaticile lor; şi din ştiinţe: gheografia, istoria, loghica, morala, filosofia, fisica, cu toate ramurile ei; ştiinţa legilor cu dreptul roman civil, dreptul firesc ş
În vremuri de demult, moartea era prezentă mai abitir decît astăzi. Sărăcia norodului îi accentua vizibilitatea, căci de murit nu-i mare filozofie, îngropăciunea îi miza, şi sărindarele, şi riturile alea funerare, şi… Uliţele, maidanele, şanţurile ascundeau deseori cadavrele celor rătăciţi în viaţă; cerşetori, vagabonzi sau doar calici care „adormeau“ pentru vecie uneori pe cîmpuri, alteori pe la porţile unora.
Prin Principatele Române, serviciul sanitar se organizează treptat-treptat, grăbit mai ales de epidemiile de ciumă, holeră, lingoare sau patimă lumească (sifilis). El este, ieri ca şi astăzi, condiţionat de resursele financiare precare sau de absenţa personalului.
În a sa monografie asupra Munteniei, doctorul Constantin Caracaş (1828) vorbeşte cu frenezie despre natura darnică de prin partea locului şi despre gustul şi aromele diferitelor plante. „Graţie fertilităţii pămîntului“, multe dintre acestea nici n-au nevoie de cine ştie ce îngrijire, cît despre fructe… „se văd păduri întregi“ cu „diverse şi minunate fructe“.
Se vorbeşte destul de mult despre violenţa domestică, dar fiecare în felul lui şi în funcţie de interes. După 1989, presa a adus în prim-planul vieţii noastre de toate zilele umbra nemiloasă a violenţei, atît de prezentă prin casele românilor. Dar ea nu fu o temă de analiză pentru istorici, sociologi sau psihologi, ci mai degrabă un subiect tocmai bun de vînzare.
Se spune că limbuţia n-a omorît pe nimeni, oricît de mult s-ar vorbi, de des, de tare, de agresiv, de vulgar. „Praful şi pulberea să se aleagă de tine, şi de neamul tău. De nimic nu eşti bun, doar aşa să zic şi eu că-s măritată. Mai bine n-aş fi fost. Unde, te-am găsit, dracu’ ştie, că uite ce poamă eşti.
În trecutele vremuri, adică aşa, pe la 1800, doftorul nu ocupa un loc important printre români. Psihologul sau psihiatrul nu se inventaseră, aşa că melanholia, ipohondria, sminteala îşi găsesc leacul la Malamuci sau la Sărindar.
A început să strige: „Scoală fă, că acu’ dă soarele şi voi tot în pat“. Femeia protestă cu sfială: „Mai încet, Tudorică, că trezeşti copiii şi-i noapte“. Nici n-aşteptă să-şi termine vorba şi se repezi în ea. O lovi cu pumnii şi picioarele la nimereală. Sub lovituri, femeia icni de durere, astupîndu-şi gura ca nu cumva să ţipe şi să-şi trezească cei patru plozi.
Gunoaiele, creaţie umană, se adună cu fiecare zi ce trece. Ele incomodează mai ales în zilele călduroase de vară, cînd mirosurile pestilenţiale le accentuează prezenţa, sau în zilele ploioase, cînd şiroaie murdare şi cleioase se scurg pe uliţă, prin curţi şi grădini.
Nu ştiu astăzi de vor mai fi băi publice în Bucureşti, Iaşi sau aiurea prin România. Şi dacă or fi, mă întreb cui or folosi şi ce profituri or mai aduce. Pe vremuri, băile publice erau destul de prezente, mult mai prezente decît în Franţa, de exemplu. Dar acest lucru a fost posibil datorită civilizaţiei otomane atît de prezentă şi a turcilor care le şi foloseau ori de cîte ori se aflau pe pămînturile valahilor. Nu că valahii nu s-ar fi spălat, ci doar că aveau o altă viziune asupra folosirii ape
Veni vara, dar şi criza, aşa că reţetele vechi par astăzi mai folositoare decît ieri. Am crede că doar noi cei de astăzi sîntem preocupaţi de chipuri frumoase şi fără pete, acnee sau alte „impurităţi“, de păr lung, des şi din abundenţă, de mîini albe, unghii lungi şi cît mai colorate, de albeaţa dinţilor sau halene frumos mirositoare. Dar ne înşelăm amarnic.
Marile călduri ale verii au adus cu ele şi griji legate de mirosuri, miasme, transpiraţii, năduşeli, sudori şi alte halene mirositoare. Pe vremuri, apa nu se lega direct de curăţenie, igienă, prospeţime. Parte dintr-un ritual religios, ea se regăseşte, printre altele, în apa de botez şi în ultima scăldătoare. Între cele două etape importante, în apă se intră doar parţial şi de sărbători. Şi igiena?, veţi spune.
Se vorbeşte foarte puţin despre iubire în societatea noastră de astăzi. Sau poate că înţelesurile acestui cuvînt s-au diluat atît de mult, că bieţii de noi nu mai ştim ce ar trebui să fie. Asta a vrut să arate colocviul organizat de Maurice Daumas şi Michel Braud la Universitatea din Pau (3-5 iunie), unde dragostea divină şi dragostea profană, iubirea sacră şi iubirea terestră şi-au spus poveştile prin intermediul jurnalelor, al memoriilor, biografiilor, scrisorilor de tot felul.
În trecute vremuri, femeile aveau puteri importante în obţinerea unei slujbe. Neputînd să deţină o dregătorie sau o funcţie în aparatul de stat, ele mijloceau de cele mai multe ori pentru soţi, amanţi, feciori, nepoţi. Frumuseţea sau doar îndemînarea în „netezirea patului“ sînt răsplătite de bărbaţi „generoşi“ cu ceea ce e un bun al tuturor, adică cu slujbe la stat.
Regulamentele Organice (1831) pun bazele unui aparat funcţionăresc şi a unui sistem de selecţie. Slujbaşii publici trebuie să aibă „însuşirile cerşute pentru dregătoriile ce li se vor încredinţa“. Aceste însuşiri sînt mai mult sau mai puţin precizate, aşa că portiţe de promovare se găsesc mai totdeauna.
Pe măsură ce populaţia începe să crească vertiginos, atitudinea faţă de sărac se schimbă, şi trece de la milă şi respect, la teamă şi dispreţ. Şi apoi, în această lume schimbătoare, cine e sărac şi cine nu e? Niciodată cel mai sărac nu este considerat ca fiind cel mai sărac, întrucît sărăcia se judecă în funcţie de stare, de nevoie, de rang, de trebuinţe. Alexandru Ipsilanti orînduieşte, la 1775, Cutia milelor, dar săracii lui nu sînt cei mai săraci.
Românii sînt oameni de treabă, aşa ca regulă generală: nici prea harnici, dar nici prea leneşi, nici prea hoţi, dar nici prea cinstiţi, nici prea deştepţi, dar nici prea nătîngi, nici prea iuţi la fire, dar nici prea calmi. Cu alte cuvinte, nici aşa, nici altminteri. Se bat cu pasiune pentru o idee, dar nu prea mult timp.
Lipsa igienei este o constantă a societăţii româneşti, de ieri sau de astăzi. Ea se reflectă, de pildă, în numeroasele maladii venerice: leucoree, blenoragie (numită în epocă sculament), sifilis (sfrînţie sau boala galicească), scabie.
Prima mărturie îi aparţine lui Nicolae Kreţulescu; el surprinde foarte bine opoziţia clasei din care face parte şi apoi pe cea a societăţii în care trebuie să practice această meserie.
Cînd la 1808, din poruncă rusească, apar pe uliţele Bucureştiului primii hingheri, mahalagii protestează cu vehemenţă verbală, dar şi cu agresivitate fizică. Cîinii erau, atunci ca şi acum, un bun al tuturor. Cu stăpîn sau fără stăpîn, se aflau pretutindeni, în curţi şi pe garduri, în uliţă, sub trăsuri sau căruţe, pe poduri şi sub poduri, pe malurile apelor, în măcelării şi pescării, în spitale şi temniţe, zi sau noapte.
La 1857, într-un memoriu adresat ministrului de externe francez, fostul domn Grigore Alexandru Ghica face un tablou complet şi destul de sumbru cu privire la amploarea nepotismului în societatea românească, promovat şi de el, chiar dacă renegat după. Să-l ascultăm: „Cu ruşinea mea mărturisesc că, în timp de şase ani, cît am guvernat Moldova, am făcut o mulţime de nedreptăţi şi de nelegiuiri...
Educaţia şi familia sînt preocupări majore ale burghezului, cărora le consacră bani şi timp. Acestea se regăsesc şi în memoriile doctorului Ştefan Piscupescu, redactate în prima parte a secolului al XIX-lea. Familia este cea în care investeşte şi căreia îi dedică toate economiile.
În memoriile sale, redactate în prima parte a secolului al XIX-lea, Ştefan Piscupescu, medic în Bucureşti, între 1805-1847, crede că buna creştere şi bunul renume fac fala unei familii, aduc nemurire unui neam. Dar acestea nu se pot obţine fără cunoaşterea „soţietăţii“. Şi iată o oglindă a acestei „soţietăţi“.
Cîrciuma reuşeşte să coaguleze o mare parte din formele sociabilităţii, fiind un loc cît se poate de natural pentru reunirea norodului în orice situaţie....
"Ţara este frumoasă, cînd nu ninge, nici nu plouă" " remarca îi aparţine lui Alexandre-Maurice Blanc de Lanautte, conte d’Hauterive, secretar al lui vodă Alexandru Mavrocordat Firaris (1785-1786...
Iordache Golescu reţine acest proverb în cartea sa de pilde şi îl explică astfel: "arată unde trebuie să să trimiţă cei nebuni, pentru că, din vechime, pă nebuni, la această biserică îi trimitea dă le...
"...că ştie toată mahalaua...", aceasta este sintagma cu care oamenii din trecut îşi legitimează spusele ori de cîte ori este nevoie şi în orice împrejurare....
- un loc pentru trebuințele firii -
La începutul secolului al XVIII-lea, secretarul domnitorului Constantin Brâncoveanu (1688-1714), Anton Maria del Chiaro, scria că "valahii resping cu atîta ...
Începutul secolului al XVIII-lea n-a fost deloc încurajator sub aspectul vremii. Secetă, lăcuste, ciumă, foamete au lovit ţările române. În fapt, totul a început de la căldura execesivă......
În jurul norodului s-au născut atitudini şi gesturi, comportamente şi umori: el legitimează, aplaudă, ovaţionează, înfricoşează, se revoltă, se bucură, se întristează, se înfurie etc....
Printre subiectele de istorie socială abordate de către cercetători se află şi chipul. O astfel de analiză propune Jean-Jacques Courtine şi Claudine Haroche sub titlul Histoire du visage....
Georges Vigarello cercetează de foarte mult timp corpul şi formele sale de manifestare: corpul educat şi puterea pedagogică (1978), igiena corporală (1987), sănătatea între "curat şi murdar" (1987), v...
Recentele alegeri prezidenţiale din Franţa au dat naştere unei literaturi foarte bogate în care personajele principale au fost, bineînţeles, candidaţii: Nicolas Sarkozy, Ségol
La 1813, meşteşugarul Ioan Dobrescu din mahalaua Batiştei observa cum uliţele Bucureştiului încep să se schimbe: "Muerile cu capetele goale şi tunse, dezgolite pînă la brîu....
Vă vorbeam săptămîna trecută despre "haiducii" de altădată, actori activi în vremuri tulburi, tîlhari de drumul mare, hoţi înrăiţi şi greu de îndreptat....
Colonelul Ioan Solomon, cunoscut mai ales datorită implicării în revoluţia de la 1848, a lăsat importante însemnări despre "haiducii" care au bîntuit Valahia între 1812 şi 1821....
Oamenii pleacă în căutarea "binelui" cu speranţe şi dorinţe, cu teamă şi îndoieli, cu buzunarele goale şi cu un codru de pîine în desagă, pe jos sau în trăsura de poştă, călare sau în căruţa vreunui c...
