Pe drumuri necunoscute

Oamenii pleacă în căutarea "binelui" cu speranţe şi dorinţe, cu teamă şi îndoieli, cu buzunarele goale şi cu un codru de pîine în desagă, pe jos sau în trăsura de poştă, călare sau în căruţa vreunui creştin milostiv. Călătoria este o aventură periculoasă, dacă ne gîndim că drumurile sînt bîntuite de tîlhari la drumul mare, destinaţia - o mare necunoscută. Nu se pleacă totuşi chiar la întîmplare. Că este vorba de Iaşi sau Bucureşti, de Adrianopol sau de Constantinopol, de Chişinău sau de Moscova, de Braşov sau de Sibiu, de Pesta sau de Viena, călătorul are informaţii, un prieten, un frate, un camarad de afaceri, un vecin sau o simplă cunoştinţă care-l aşteaptă, care se angajează să-l găzduiască, să-l ajute să-şi găsească de lucru, să-l recomande celorlalţi, să-i ofere ajutor în caz de nevoie. Dar cum se obţin toate aceste informaţii? De cine sînt ele oferite? Cum? Unde? În ce moment? Orice "călător" este un potenţial informator. Negustori, meşteşugari, slujitori şi militari sau simpli călători acoperă o reţea ce se ramifică spre diverse puncte. Ei duc şi aduc informaţii, veşti, corespondenţă, bani, "daruri", liste de cumpărături ale boierilor şi orăşenilor înstăriţi către Ion Hagi Pop la Sibiu, bileţelele ascunse ale "viclenilor" refugiaţi prin "străinătăţuri" de teama lui Vodă. Ei sînt mesagerii aşteptaţi de soţiile părăsite, de mamele îngrijorate ce poartă cu ei, de la un capăt de lume către celălalt capăt, poveştile şi secretele, urările de sănătate sau anunţurile mortuare. Deţinători ai unor informaţii "intime" ajung, fără să vrea, martori indispensabili invocaţi în cazul unui proces de divorţ, de exemplu. Locurile de întîlnire sînt cîrciumile şi curţile bisericilor. Iar veştile se răspîndesc cît se poate de repede şi adună la fel de repede norodul. Vînzătorii de poveşti sînt repede înconjuraţi de curioşi, părinţi şi soţii, de copii, toţi veniţi cu un singur gînd: să asculte, să întrebe cu speranţa că au auzit de "Ion al lor plecat şi el în căutarea chiverniselii". Abia poposiţi în mahalaua Sfînta Ecaterina din Bucureşti, că Iane cojocarul şi Iane arnăutul sînt asaltaţi cu întrebări de Mărioara, soţia lui Ştefan arnăutul. Acesta plecase în căutare de lucru în ţinutul Focşanilor şi-i promisese Mărioarei că o va chema, de îndată ce-şi va face un "rost". Dar veştile primite nu-s deloc încurajatoare; Ştefan îi trimite vorbă "să facă cum va vrea" şi "că el nu va mai veni aici (în Bucureşti - n.n.), nici pă dînsa nu o mai primeşte, că de va merge la dînsul moartă va scăpa, iar nu vie". Iane arnăutul jură chiar că l-a aflat însurat la Băduleşti în ţinutul Moldovei şi cu ochii lui l-a văzut cu nevastă, că doar "a fost în casa lor". Mihai călăraşul, revenit la Bucureşti, după ani de petrecere la Ţarigrad, se îndreaptă către casa Voicăi şi o anunţă că soţul ei Ianache bărbierul a murit de ciumă, de vreo trei ani, tot acolo la Ţarigrad şi că n-are de ce să-l mai aştepte. Oamenii circulă şi odată cu ei poveştile. Întîlnirea unui chip cunoscut departe, cît mai departe de casă nu trece neobservat. Cînd Stanca din mahalaua Stelei umblă din mahala în mahala şi din călător în călător pentru a afla veşti despre soţul ei Mihai logofeţelul, plecat în urmă cu patru ani, informaţiile curg şi desenează un drum cît mai straniu. Costandin bărbierul din mahalaua Sfîntul Nicolae îi povesteşte cum acest Mihai logofeţelul fusese întîlnit de un nepot al lui, Stănică, în urmă cu ceva timp, la Iaşi, turcit, însurat şi pus pe gîlceavă, tăvălindu-se în glod şi primind pumni de la un turc. Radu din mahalaua Olari confirmă turcirea logofeţelului, dar atunci cînd l-a întîlnit, el se afla într-un alt capăt de lume: "întîmplîndu-se cu nişte negustori la Crîm şi acolo într-o prăvălie l-am văzut cu alţi turci asemenea ca şi el". Dar se pare că nici pe aici n-a zăbovit prea mult, căci Gheorghe croitorul din mahalaua Lucaci îl întîlneşte la Ţarigrad, unde timp de şapte luni sînt vecini de prăvălie şi depănau adesea amintiri despre locurile prin care au trecut. Şi noi care ne imaginăm că lumea e atît de mare, cînd colo ea este atît de mică. Şi chiar dacă ar fi mare, zvonurile, purtate din gură în gură, reuşesc s-o micşoreze şi mai ales s-o facă "accesibilă" tuturor.