Tirania menajului

Educaţia şi familia sînt preocupări majore ale burghezului, cărora le consacră bani şi timp. Acestea se regăsesc şi în memoriile doctorului Ştefan Piscupescu, redactate în prima parte a secolului al XIX-lea. Familia este cea în care investeşte şi căreia îi dedică toate economiile. Tot ei îi sînt adresate sfaturile, experienţele şi gîndurile, căci de buna ei organizare depind toate. În casă, fiecare primeşte îndatoriri şi drepturi. Datoriile bărbatului se răsfrîng asupra întregii familii. El trebuie să aibă „casă de păstrarea agoniselii şi de lăcuit, a agonisi pe cale dreaptă, cinstită atît trebuincioasele din toate zilele, cît şi de peste tot anul, a înbrăca şi a căuta nevasta şi copiii în patimă de boală şi a se pune şi răspunde pentru dînşii la orice nevoie“. Pentru asta primeşte „drepturi“ depline asupra familiei sale: „a stăpîni şi a cîrmui nevasta şi copiii, şi a le arăta treaba şi orînduiala îndatoririlor pe care sînt datori a le cinsti“. Soţia are datoria de a „iconomisi agoniseala, a ţinea şi a păzi curăţenia casii bărbatului şi a creşte copiii la pieptul ei“. Asta justifică drepturi „împreunate cu ale bărbatului“. Traiul bun constituie miezul modelului oferit copiilor ce-şi vor „imita“ părinţii în toate. Or, pentru a imita, ei trebuie să aibă modele bune de urmat. Femeia, mamă şi soţie, este pionul central al menajului; ea trebuie să aibă calităţile unei stăpîne, dar şi supunerea unei roabe, respect şi consideraţie pentru stăpînul casei, dar şi hărnicie şi dăruire. În plus, soţia unui doctor trebuie să posede smerenie, educaţie astfel încît să ştie să vorbească „oamenilor după deosebirea lor“, să se ocupe de calfe şi slugi, să se aplece asupra creşterii copiilor, nu băbeşte, ci potrivit cu statutul social al părinţilor, să fie evlavioasă, „să citească închinăciunea în toate zilele“, să păstreze curăţenia odăilor, orînduiala hainelor şi „iconomia casii“.

Buna alegere, „unirea şi dragostea însoţirii“, îi pare lui Piscupescu un „obicei bun“ cu o contribuţie esenţială la „rodirea şi sporirea agoniselii casei“. Îndepărtarea de la aceste principii este vinovată de „prigonire“ şi „stricăciune“. Fără copii şi obligaţii morale, soţii, aflaţi într-un astfel de impas, n-au decît să se despartă şi chiar le recomandă divorţul pentru că n-au de ce suferi „unul scîrba altuia“. Familia însă trebuie să-i ţină împreună; pentru binele copiilor să se prefacă a fi mulţumiţi: „fiind cu familie, atunci este vai de copii şi amar părintelui celui mai milos, că-şi va jertfi starea, cinstea şi viaţa pentru nebunii lui“. Pentru evitarea multor şicane cotidiene, recomandă odăi separate între soţi încă de la începutul mariajului, un principiu mai deloc întîlnit în societatea românească.

Avînd în faţa ochilor un model bun, copiii îl imită şi se supun părinţilor a căror priveghere trebuie să fie foarte activă pentru că „răul“ ascuns în fiecare la naştere îi îmboldeşte la „cele rele de stricăciunea lor“. Părinţii au obligaţia de a fi tot timpul în alertă, de a-i îndrepta, uneori şi cu măsuri punitive, cum ar fi privarea de hrană, îmbrăcarea în haine simple, dar curate, care n-ar fi „înnoite“ decît cu dovada „silinţei înaintării învăţăturii“, fără a li se da „parale pîn’ mîini spre a nu afla întrebuinţarea lor“. Plus, „nu se vor slobozi a vorbi neîntrebaţi şi întrebîndu-se a răspunde în duhul şi cazul întrebării fără abatere de cuvinte mai multe“; un mijloc eficace pentru a şti să păstreze o „taină“, dar şi pentru dezvoltarea gîndirii. Singurătatea este de evitat pentru că implică „stricăciunea“ provocată de „boldurile“ tentaţiilor de tot felul.


Idealul acestui „mic burghez“ îl constituie traiul liniştit, în interiorul casei, fără amestecul celorlalţi, alături de o soţie harnică şi iubitoare, împreună să „odrăsluiască“ şi să crească copiii cărora să le lase drept moştenire o bună educaţie. Piscupescu crede şi insistă ca un tată să privegheze la buna educaţie a fiilor. Iată pledoaria, adresată prezumtivilor „fii“: „şi să ştiţi că cea mai de frunte şi cea mai nobilă moştenire, care puteţi să lăsaţi fiilor voştri este creşterea şi cugetarea cea potrivită şi bună, cu credinţa şi frica de Dumnezeu. Buna creştere deprinde ascultarea şi primirea învăţului, care trebuie să fie însoţit cu pilduirea lui; potrivita creştere rosteşte cugetarea dreptăţii adevărului şi luminează cunoştinţa minţii de buna purtare, că precum cugetă omul în sine, aşa şi lucrează“. Orice program de educare a tinerilor trebuie să aibă susţinerea Guvernului ce-şi acordă sprijinul în transformarea tatălui în „dascăl şi ocîrmuitor“. Cînd un guvern nu se va îngriji de acest lucru, atunci supusul îşi află salvarea în fuga de „zgomotul rătăcirii şi al stricăciunii“, „îndepărtarea în singurătatea şi liniştea“ căminului. 

Constanţa Vintilă-Ghiţulescu este cercetător la Institutul de Istorie „N. Iorga“ din Bucureşti.