Sănătatea din Cutia milelor

Prin Principatele Române, serviciul sanitar se organizează treptat-treptat, grăbit mai ales de epidemiile de ciumă, holeră, lingoare sau patimă lumească (sifilis). El este, ieri ca şi astăzi, condiţionat de resursele financiare precare sau de absenţa personalului. De pe la 1780 pînă la 1860 se perindă o suită de medici din ce în ce mai numeroşi, unii de foarte bună calitate, mulţi doar şarlatani fără diplomă şi specializare, apăruţi în vremuri de boli, în oraşe şi tîrguri, profitînd de laxitatea sistemului. De pildă, la 1804, Bucureştiul are trei medici comunali: Constantin Darvari, Silvestru Filitis şi Constantin Caracaş, puţini faţă de cerinţele unei capitale. Ceea ce favorizează proliferarea şarlatanilor, în ciuda controalelor periodice cerute de domnie.

Devenit medic comunal, aşadar angajat în folosul comunităţii, un medic intră pe lista de plată a statului care îi oferă o leafă mai mare sau mai mică, ţinînd cont de competenţe, faimă sau locul unde îşi exercită profesia – la Bucureşti sau Bîrlad, în spitalul Sfîntul Pantelimon sau în vreo şcoală. Un contract, semnat între doctorul Stavri Moscu şi Casa doctorilor din Iaşi, oferă informaţii cu privire la activitatea, obligaţiile şi drepturile unui medic. Mai întîi de toate: practica medicinii oricînd şi pentru orice – „mă oblig să vin în toate casele unde sînt bolnavi în diferite stări, la cerere, ziua şi noaptea, fără nici o vorbă (fără nici o împotrivire)“; asiduitatea şi îngrijirea indiferent de obraz – „în orice timp şi la orice bolnav, la cerere va trebui să plec, şi cu orice chip să mă stăruiesc pentru uşurarea bolnavului şi după posibilitatea mea, pentru restabilirea sănătăţii lui“; fără pretenţii de plată sau alte foloase – „nu trebuie să cer de la bolnav nici o plată, ci să mă mulţumesc cu ceea ce vor binevoi să mă răsplătească suferinzii pentru servicii, iar faţă de acei cari nu vor fi în stare să mă răsplătească, deopotrivă mă oblig să-i cercetez, cheltuind chiar în folosul bolnavului“; boierul rămîne totuşi boier şi trebuie servit înainte de toate şi de va fi bolnav – „în satul său mă oblig să plec acolo“; pentru acest efort, medicul poate cere plata unei sume de bani, dar cu obligaţia de a anunţa „epitropia medicinei“, astfel încît absenţa să nu prilejuiască pagubă; aceeaşi obligaţie revine şi atunci cînd s-ar gîndi să-şi părăsească postul – „va trebui să dau de ştire cu şase luni înainte“ pentru a i se găsi înlocuitor; drepturi – un salariu de 4200 lei anual.

Acest contract, semnat la 1 mai 1805, este valabil, într-o formă sau alta, şi pentru alţi medici. Se adaugă diferite privilegii: acordarea de scutelnici pentru grija casei; transport gratuit cînd trebuie să părăsească oraşul pentru îngrijirea bolnavilor de prin ţinuturi; echivalarea profesiei de doctor cu un rang boieresc, prin Regulamentele Organice. Contractul însă n-ajunge să fie respectat de nici o parte. Motivele sînt multe…

Deşi statul se angajează să plătească o leafă, acest lucru nu este întotdeauna evident. Cutia milelor (în Valahia) şi Casa răsurilor (în Moldova) servesc pentru plata acestor lefuri, „instituţii“ mai totdeauna dependente de fondurile strînse de la ceilalţi, aşa că şi lefurile vin cînd sînt bani. Iată-l pe doctorul Dumitru Caracaş, plîngîndu-se, la 16 martie 1797, că n-a mai primit leafa de şapte luni, şi pe epitropul Cutiei, Radu Golescu, cerînd păsuire pînă după Paşti „fiind ştiut că acum are Cutia multe trebuinţe de alte cheltuieli“. Tot din lipsa de fonduri, leafa doctorului Meţu de la Focşani se înjumătăţeşte de la 160 la 80 lei pe lună, lucru ce-l nemulţumeşte şi-l determină să se plîngă lui Vodă Moruzi, la 19 noiembrie 1806. Printre nemulţumiţi se numără şi doctorul Nicolae Gavala, trimis şase luni în Teleorman să combată epidemia de lingoare, cu leafă de 100 de taleri pe lună şi cu promisiunea că i se vor deconta banii pe medicamentele folosite. La sfîrşitul perioadei, doctorul iese în mare pagubă: leafa nu i se mai plătise de patru luni, iar cei 581 de taleri daţi pe doftorii, „după reţetele ce le-au preţuit spiţerii“, nici gînd să-i fie înapoiaţi. Explicaţia este etern aceeaşi: „că nu s-au ajuns ca să plătească din banii ajutorului (breslelor) căci se plătise alte orînduieli din aceşti bani“. Este nevoie de intervenţia lui Vodă care decide ca visteria să se achite de datoria faţă de doctor, nu de alta, dar nu se ştia niciodată cînd statul ar fi avut nevoie de serviciile lui şi se dovedi cît de cît bun în ale sale intervenţii.

Pe lîngă aceşti „medici publici“ plătiţi de către stat şi teoretic la dispoziţia norodului, se află şi cei particulari, angajaţi de domn, de boieri, de negustorii bogaţi sau de cei care îşi oferă serviciile oricui plăteşte. Plata ţine de experienţa medicului, de buzunarul clientului şi de eficacitatea tratamentului. Şi pentru că tot plăteşte, pacientul este mai totdeauna capricios: „cei mai mulţi cer să fie vizitaţi în toate zilele, chiar dacă nu-i nevoie“ – consemnează doctorul Constantin Caracaş. Alţii vor vizite de trei-patru ori pe zi şi chiar permanenţa doctorului pentru cazuri mai uşoare şi supraveghere nocturnă pentru cazuri mai grele – scrie acelaşi Caracaş. De nu sînt satisfăcuţi, atunci se îndreaptă spre medici mai puţin pregătiţi numai şi numai din plăcerea „de a-i auzi spunînd vorbe mari şi fleacuri“. Din teamă, unii bolnavi cheamă doctori cu păreri diferite, emiţînd diagnostice diferite. Dar banul îşi spune cuvîntul…

Şi astăzi, Cutia are multe şi alte trebuinţe; iar sănătatea norodului rătăceşte pe undeva pe drumurile nepăsării cotidiene, a noastră, a tuturor.