Despre amor şi încă ceva în plus
Se vorbeşte foarte puţin despre iubire în societatea noastră de astăzi. Sau poate că înţelesurile acestui cuvînt s-au diluat atît de mult, că bieţii de noi nu mai ştim ce ar trebui să fie. Asta a vrut să arate colocviul organizat de Maurice Daumas şi Michel Braud la Universitatea din Pau (3-5 iunie), unde dragostea divină şi dragostea profană, iubirea sacră şi iubirea terestră şi-au spus poveştile prin intermediul jurnalelor, al memoriilor, biografiilor, scrisorilor de tot felul. Evul Mediu şi Renaşterea au dus o mare bătălie în afirmarea amorului sacru, căci mîntuirea depindea de această dispoziţie umană. Creştinul era pe atunci într-o mare dilemă: să aleagă iubirea de Dumnezeu sau iubirea de aproape, să aleagă un loc sigur în rai sau o cale nesigură şi lungă spre ceva necunoscut? Axel de Fersen şi Maria Antoinette, Mme de Sévigné, Contesa de Schwerin, Joseph Gérando, Christiane de Pisan, contesa Tarnowska, Eufrosin Poteca, dar şi mulţi alţii ne-au pus pe gînduri cu reflecţiile, dilemele, afectele, grijile lor cu privire la această continuă căutare a mîntuirii pe calea iubirii. Abia Voltaire şi tovarăşii lui vor face primul pas în introducerea în dezbatere a iubirii în lume şi de lume. Şi, odată drumul deschis, iubirea mondenă şi-a tot făcut loc. Dar, oare, dragostea de Dumnezeu s-a pierdut în mondenitate?!
Am plecat cu această dilemă în suflet spre mănăstirea Sarrance de la poalele Pirineilor; ne-a întîmpinat calmul unei biserici goale şi pregătite, pentru un euro, să-ţi ofere „lumină“ şi un imn ecleziastic preînregistrat. Loc de pelerinaj altădată, Sarrance a rămas astăzi doar o etapă spre Lourdes şi Saint-Jacques de Compostelle, pregătită să adăpostească pelerinii în căutarea dragostei divine. Preotul era în grădină, tundea iarba. Şi pentru că nu prea aveam chipuri de pelerini, ne-a întîmpinat cu un „Ce vă aduce pe aici?“. Maurice Daumas, mîndru, s-a grăbit să se prezinte: „on organise un colloque sur l’amour divin“. „Ah! C’est bon ce sujet sur l’amour du vin“, a răspuns fudul de-o ureche preotul, şi-a plecat în treburile lui.
Chiar dacă a avut pretenţie de internaţionalitate, colocviul a fost mai degrabă franco-francez, ca de obicei. S-a vorbit mult despre Franţa şi, atunci cînd n-a fost cazul, s-a încercat apropierea subiectelor prin intermediul limbii franceze, limbă folosită în acest secol al luminilor în memoriile tuturor, fie că se trăia în Polonia, Suedia sau Prusia. Ca şi atunci, toţi păream încă anexaţi acestei măreţii imperiale şi culturale a civilizaţiei franceze, care a dominat lumea la un moment dat.
Poate cel mai important lucru, în astfel de colocvii, sînt dezbaterile din jurul unui pahar de vin, cînd se dezleagă limbile şi filotimiile se topesc rînd pe rînd. Dincolo de amor, s-a vorbit mult de Europa. Francezii se plîngeau de reformele proaste din învăţămînt, de lipsa fondurilor pentru cercetare, dar asta nu i-a împiedicat să organizeze un colocviu la înălţimea temei şi unde amour divan s-a amestecat cu amour du vin; nemţii cîntau pe aceeaşi voce susţinînd că ei n-au nici măcar fonduri pentru a oferi biscuiţi şi cafea într-un simpozion, darmite pentru „somon fumé, fromage, vin rouge ou mousse au chocolat“, suedezii erau nemulţumiţi de ale lor, iar polonezii strigau de mama focului că învăţămîntul lor e la pămînt. Cît despre amor?! Francezii „jenaţi“ au blestemat ceasul în care au încălzit la sîn o aşa tripletă prezidenţială Dati-Sarko-Carla. Ar alege pe altcineva, dar pe cine?! După Katyn, şi Polonia s-a adîncit într-o criză morală destul de urîtă. Cel care părea a fi posibilul succesor al răposatului Kaczynski, ajuns de nevoie preşedinte, nu poate ţine Polonia pe umeri, aşa cum promitea. Cît despre Angela Merkel sau Fredrik Reinfeldt, nici ei nu se află iubiţi de supuşii lor. La masă se afla o parte importantă din Europa, o Europă cam haotică, cam neunită, cu probleme regionale, cu moralităţi politice îndoielnice. M-am alăturat văicărelii generale, că doar aceleaşi probleme ne bîntuie şi pe noi: triplete prezidenţiale, personaje politice slabe, imorale şi amorale, reforme făcute la voia întîmplării, cercetare inexistentă etc. etc. Ne plictisirăm repede de această trecere în revistă a unui prezent destul de trist. Şi ne salvă vinul şi mai ales iubirea despre care se putea vorbi în multe feluri, dar niciodată cu ranchiună. Şi, în Parlamentul de Navarra, răsunară vorbele lui Eufrosin Poteca: „Dar ce taină este amorul, eu nu poci şti“.
Constanţa Vintilă-Ghiţulescu este cercetătoare la Institutul de Istorie „N. Iorga“ din Bucureşti. În 2006 a publicat cartea Focul Amorului despre dragoste şi sexualitate în societatea românească, 1750-1830 apărută la Editura Humanitas.
