<i>Să-ţi întreacă limba mintea</i>: bunele maniere în conversaţii

Vorbirea este instrumentul fundamental al sociabilităţii. Pe stradă, în tramvai, la televizor, la piaţă sau la birou, oamenii vorbesc fără întrerupere spunînd vrute şi nevrute în dorinţa de a fi ascultaţi. Puţini dintre noi se mai gîndesc cum ar trebui să vorbească, ce anume se poate spune şi ce nu, care ar trebui să fie poziţia corpului, a mîinilor, care sînt gesturile permise şi nepermise, care să fie tonalitatea vocii, adică un autocontrol necesar şi indispensabil în nebunia verbală cotidiană. Oare "limba" nu o ia uneori înaintea "minţii"? Acelaşi Anton Pann (vezi articolul de săptămîna trecută) ne oferă, în versuri, cîteva sfaturi cu privire la conversaţii şi modalităţile de prelucrare a individului pentru a dobîndi "frumoasă împodobire". Recomandările lui, chiar dacă scrise la începutul secolului al XIX-lea, ne sînt încă atît de utile şi ne-ar prinde tare bine să fim cu toţii "oameni de cuviinţă/ învăţaţi şi cu ştiinţă" şi care să nu folosească cuvintele "mojiceşte şi fără minte". Mai întîi de toate, într-o conversaţie, indiferent că persoana se află "în adunare", "la preumblare", acasă sau cu prietenii, controlul trupului este esenţial: "să stai frumos şi’mpace", / iar nu să-ţi mişte, să-ţi joace / trupu, capu’ncolo, ‘ncoace". Celelalte părţi ale trupului trebuie să se înscrie în această imagine de cumpătare incompatibilă cu mîini şi picioare aflate într-o continuă mişcare, cu clipirea din gene şi ridicarea din sprîncene. Mîinile se păstrează "la brîu ori la piept aduse", picioarele nu se ţin "încrucişate, / şi unul p’altul încălicate", întrucît o astfel de poziţie aduce "micşorare" celor "ce stau cu tine". Este de evitat apropierea, cu consecinţe neplăcute, mai ales, cînd s-a consumat "ceapă, usturoiu sau prasă (praz) / Şâ€˜alte legumi puturoase, / Care foarte urît miroase". Şi, pentru a nu-ţi stropi partenerul/rii de conversaţie cu "bale" sau "scuipiri", Anton Pann îşi sfătuieşte cititorul să nu "vorbească tare", "să nu-şi pripească cuvîntul / De grabă şi iute ca vîntul". Ci "în toată adunarea", "potrivirea este bună" "cu măsură cumpănită". Discursul primeşte aceeaşi atenţie pentru că, în societatea de ieri, ca şi în cea de astăzi, multora dintre noi ne place să ne împăunăm cu ceea ce nu avem. În primul şi în primul rînd, sînt de evitat "cuvintele mari şi înalte/ românite din limbi alte" rostite, de obicei, în faţa celor simpli "de la ţară" care nu le pot controla. E mai bine să nu deschizi gura într-o limbă străină, dacă nu eşti suficient de stăpîn pe cunoaşterea ei: "În niscaiva limbi străine, / Care tu nu le ştii bine, / Să nu vorbeşti te fereşte / Că este prea nebuneşte". Dacă totuşi nevoia te împinge, "vorbeşte cum poţi", dar încearcă pe cît poţi să foloseşti "limba comună" "care se obişnuieşte". Intervenţiile trebuie să fie "puţintele şi scurte", fără "cuvinte groase, urîte şi mojicoase". Şi mai presus de toate: "nu vorbi în gură ce-ţi vine, / Pînă nu te gîndeşti bine, / Ca să nu-ţi scape vreodată / Vreo vorbă neregulată, / Au urîtă, ruşinoasă, / Şi deşeartă flecăroasă". Alţii, vrînd să treacă drept oameni mult mai "învăţaţi" decît sînt, îşi construiesc retorici cu "vorbe încurcate, / neînţelese, întunecate", îşi ascund neştiinţa în "fantezii" şi "cuvinte delicate"; îngîmfaţii aruncă "vorbe late, rare, rupte şi’ngînate", plictisindu-i pe cei din jur ce aşteaptă "vorba cea înnoptată / tîrzie şi rumegată"; şi-n fine, neghiobii ce "dau drumul gurii înainte / să-ntreacă limba mintea". Nu orice se pretează unei conversaţii şi nu oricine poate asculta orice. Visele, oricît de stranii ţi s-ar părea, "nu să cade să se crează, nici să se povestească, nici să se tălmăcească". La "chefuri" nu se vorbeşte de "nenorociri" astfel încît să se transforme "voia bună" în "jale" şi "mîhnire"; "cusururile" şi "slutirile" sînt interzise nu numai privirii, ci şi vorbirii; "lauda peste fire" n-o mai crede nimeni; "lucrurile mici, bagatele" nu trebuie să capete prea mare importanţă; "făgăduinţa" e "datorie curată / şi trebuie să se plătească / fără să se prelungească"; "tainele" nu se spun în public, căci ce poate fi mai "nesuferit" decît să vorbeşti în şoaptă dînd impresia că-i bîrfeşti pe ceilalţi. Şi pentru a nu recurge la tot felul de artificii, ar fi bine ca fiecare dintre noi "limba în tinereţe / Să umble să-nveţe / Şi-n şcoli să se pedepsească, / Limba ca să şi-o cioplească". Rămîn la părerea mea că tot mai de folos ne-ar fi manualul lui Anton Pann, decît felicitările de Paşte ale dlui primar Vanghelie care au ajuns, de fapt, de Sfîntul Gheorghe.