De la uliţă la şosea

"Ţara este frumoasă, cînd nu ninge, nici nu plouă" " remarca îi aparţine lui Alexandre-Maurice Blanc de Lanautte, conte d’Hauterive, secretar al lui vodă Alexandru Mavrocordat Firaris (1785-1786) şi se referă la Moldova. Dar asta nu înseamnă că Ţara Românească ar arăta mai bine. Călători străini, consuli sau negustori ambulanţi sînt unanimi în a descrie starea proastă a drumurilor din principate şi lipsa totală de implicare în amenajarea acestora. Ninsoarea şi ploaia fac ţara impracticabilă: drumuri înfundate, troiene, poduri luate de ape, noroaie de netrecut, bălţi şi rîuri umflate îl opresc pe bietul călător să-şi continue drumul, zile bune şi chiar săptămîni, strică marfa negustorului prins de furtună la Turnu Roşu, forţează cucoanele şi doamnele să petreacă zile şi nopţi în hanuri neîncălzite şi pline de ploşniţi. Aşa îi găsesc pe români modernizarea şi ruşii, la început de secol XIX. Regulamentele Organice (1831/1832), prin secţiunea inginerească, cuprind proiecte măreţe: şosele, poduri, zăgazuri, drumuri mari etc. Or, de la proiect la practică calea e lungă şi are nevoie de cît mai multe intervenţii şi imbolduri. Străinii, ce exercită o oarecare afacere în ţările române (de la consuli la agenţi comerciali), au reprezentat, ieri ca şi astăzi, un factor important de presiune pentru că prosperitatea lor se leagă de buna infrastructură. Şi tot de drumuri bune depinde şi buna funcţionare a serviciului poştal. Aşadar, consulii francezi, diplomaţii englezi sau reprezentanţii puterii de la răsărit intervin sau doar se plîng de starea proastă a drumurilor. Dar de la adoptarea Regulamentelor Organice şi pînă la adoptarea unui nou proiect de "regularisire a părţii tehnice în Principat" trecură nu mai puţin de şapte ani, ani în care lucrurile se schimbaseră pe ici pe colo, dar insuficient. Şi asta pentru că statul viza facerea acestei imense infrastructuri pe seama populaţiei: mici proprietari sau mari proprietari care să ridice poduri şi zăgazuri peste apele de pe domeniile lor, săteni care să lucreze la drumurile şi şoselele ce trec prin satele lor, orăşeni care să refacă caldarîmul pe uliţele lor. Greu de urnit la lucru o asemenea populaţie în mare parte săracă, în mare parte deloc dornică să contribuie la clădirea unui bun public. Să luăm ca exemplu refacerea caldarîmului în Bucureşti. Regulamentul Organic hotărîse ca facerea caldarîmului să fie pe seama proprietarilor, dar la 1840 măsura este departe de a constitui o realitate: sărăcia unora, indolenţa altora, refuzul multora impun regîndirea măsurii. Astfel, un alt proiect se alcătuieşte şi vizează un nou impozit ce ar trebui suportat de căruţaşi, dar repede se constată că fondurile nu prea se pot strînge, şi atunci caldarîmul rămîne o promisiune. Sau a şoselelor din Moldova ce ar trebui făcute şi întreţinute cu ajutorul sătenilor, obligaţi să muncească timp de patru zile pe an şi răsplătiţi cu 5 lei de fiecare stînjen (hotărîrea din 5 februarie 1837). Deşi primesc o "răsplată", deşi participarea este lăsată la libera lor alegere, după muncile agricole, ţăranii nu se supun de bunăvoie unei astfel de dispoziţii şi este nevoie de intervenţii silite şi aducerea altor săteni de prin alte sate pentru urnirea totuşi a lucrurilor. Nu se poate spune că nu există proiecte sau bune intenţii, domnii vizitează şantierele, încearcă să sancţioneze abuzurile şi lenea, se străduiesc să găsească noi surse de venituri, să cointereseze clasa politică şi populaţia în aceste lucrări publice pentru interesul tuturor. Lipsa banilor, lipsa specialiştilor şi mai ales dezinteresul multora duc la tergiversări, abandonări, lucrări de prostă calitate, bani investiţi de două ori în acelaşi proiect, fonduri deturnate, sancţiuni insuficiente, complicităţi la cel mai înalt nivel. În aceste condiţii, cînd lucrurile avansează atît de lent, este de la sine înţeles că fiecare piatră de temelie, fiecare zid ridicat, fiecare metru de uliţă pavată devin "realizări" ce nu pot fi trecute cu vederea, de altminteri foarte folositoare în rapoarte şi mesaje, în inaugurări fastuoase, prilej de mîndrie şi de "înscriere" de puncte contra celor care spun că nu se face nimic. Cînd Focşanul are, în sfîrşit, o uliţă pavată, aceasta nu poate lipsi din mesajul domnului Mihail Sturdza de deschidere a Adunării Obşteşti; cînd se inaugurează podul peste Olt, cu fast, la 8 septembrie 1847, vodă Bibescu ţine să reţină momentul cu o medalie comemorativă. Iată cu cîtă minuţiozitate numără vodă Sturdza podurile, pietrele din pavaj, stînjenii, în mesajul de deschidere a Adunării din 1843: s-au terminat 33.556 stînjeni de şosea, se lucrează la alţi 46.128 stînjeni, s-au ridicat 107 poduri de piatră; Galaţiul are gata 1585 stînjeni de pavaj, iar Iaşiul, 2200 stînjeni, iar alţi 2059 s-au nivelat. Lucrările publice devin subiect principal pentru domni şi, înainte de a vedea vizibilitatea şi utilitatea acestora, le întîlnim în mesaje numărate cu grijă, detaliate, disecate, analizate " obiecte de mîndrie. Există ceva nedefinit în fibra acestui popor. Să fie lene, să fie delăsare, să fie indiferenţă, să fie băşcălie? Eu nu prea ştiu să spun, dar o spune medicul Constantin Caracaş, 28 de ani în slujba bucureştenilor (1800-1828). Şi cum să nu-i cunoască!? "Acest popor necioplit se dă lenei şi pentru lucrările de utilitate publică. Drumurile neîngrijite ajung uneori impracticabile din cauza gropilor şi a noroaielor; şi cu toate că din această pricină pătimesc ei însăşi şi vitele lor; totuşi niciodată nu pun mîna să dreagă drumul sau vreun pod stricat, deşi ar avea la îndemînă materialul trebuincios. Dacă guvernul face vreun drum sau pod, ori îl face vreun particul generos, se ruinează repede din neglijenţă, sau îl strică într-adins, furînd materialul pentru trebuinţele lor. De aceia nici un lucru bun public nu durează." Aşadar, nimic nu durează, podurile nu sînt întreţinute, podinile se fură, noroaiele sînt ocolite, norodul înjură puterea, dar nimeni nu are de gînd să dreagă drumul. Peste aproape un secol, un alt medic, Pompiliu Samarian, ajunge la aceeaşi concluzie: măsuri s-au tot luat, dar niciodată n-au fost puse în aplicare, astfel încît "nu se schimbă decît oamenii care le dictează şi cei care nu vor să le execute".