Reţete de criză
Veni vara, dar şi criza, aşa că reţetele vechi par astăzi mai folositoare decît ieri. Am crede că doar noi cei de astăzi sîntem preocupaţi de chipuri frumoase şi fără pete, acnee sau alte „impurităţi“, de păr lung, des şi din abundenţă, de mîini albe, unghii lungi şi cît mai colorate, de albeaţa dinţilor sau halene frumos mirositoare. Dar ne înşelăm amarnic, căci şi cei de ieri au trudit în diferite feluri la născocirea de „reţete“ capabile să ascundă „defecte“ şi să creeze aparenţe cît mai aproape de gusturile timpurilor. Răsfoind printre manuscrise, găsii cîteva sfaturi care mi se par ieftine, la îndemînă şi de sezon. Vor fi poate de folos „pohtitorilor“ de vacanţă, dar şi celor rămaşi pe asfaltul fierbinte al oraşelor.
Iată cum ar trebui să se cureţe petele de vară, adică petele lăsate pe obraz de soarele verii: „ia două albuşuri de oaă proaspete dintr-acea zi, bate-le cu doao-trei nuieluşe curate într-o farfurie pînă să vor spumi; şi amestecîndu-se şi cu un feligean de apă de obraz să se ude petele adeseaori cu aceasta, de doao-trei ori într-o zi pă obraz sau pă piept. Sau să se ude un petecel de batistă şi să se lipească pe dînsele din seară în seară.“ Reţeta ar trebui să-şi facă efectul cam în trei-patru seri, dar unele pete rebele vor putea fi „dezrădăcinate“ doar cu „felie de lămîie“.
Acneea pubertăţii îşi are şi ea leacul. Adolescenţii n-au de ce să risipească anii prin farmacii, cînd pot prepara în casă următoarea reţetă: „praf de piatră acră, cam cinci dramuri“ se pune într-un vas de sticlă peste care se varsă „din vreme în vreme făină de orz sau de arpacaş cernută“, ce ar trebui mestecate cu o lingură de lemn pînă cînd amestecul devine „o cocă subţire“. Coca se întinde pe o batistă şi „se lipeşte în vremea culcării pe acele locuri în obraz“. A doua zi, obrazul se limpezeşte cu apă specială; tratamentul se repetă seară de seară şi dimineaţă de dimineaţă pînă în ziua în care obrazul din oglindă va arăta bine.
Chelboşii primesc şi ei speranţe şi reţete de păr cît mai des şi cît mai lung. Ce ar trebui să facă. Păi, reţeta pare destul de simplă: „ia ochi, adică muguri de plopi uscaţi, frunză de dafin, frunză de izmă de grădină, frunză de rozmarin nemţesc, grăunţe de ienupăr, sămînţă de molotru, floare de livant, din toate cîte douăzeci de dramuri, alune prăjite una litră“. Acestea, pisate şi frecate bine, se pun într-o tingire curată şi spoită, acoperite cu „vin vechiu ca să fiarbă lin pă jeratic de foc“. Cu atenţie şi răbdare trebuie să se mestece cu o lingură de lemn „pînă va scădea toată umezeala vinului“. Aici sfatul este de urmat, întrucît un necunoscător nu-şi dă prea repede seamă dacă a scăzut sau nu: „care scădere a umezelii se pricepe din două trei picături de buruieni care să vor pica cu foc şi să vor aprinde fără sfîrîietură“. Alifia strecurată se amestecă cu „un dram de unt de cuişoare sau de bergamot“ pînă se va „slei“. Păstrată la răcoare, alifia se întrebuinţează „pe toată săptămîna“ în combinaţie cu vin cald sau leşie.
Reţeta este de folos, mai degrabă, celor care mai au încă ceva păr, celor răciţi la cap, femeilor doritoare de podoabe capilare bogate. Aşa că se inventează o reţetă şi pentru „vindecare cheliei“. După spălarea cu leşie, urmează smulgerea părului puţin şi prost astfel încît chelia să arate a chelie ce trebuie „vindecată“. Scalpul se unge cu un preparat format din: „untdelemn, unt de dafin, unt de alune prăjite, din cîte trele trei dramuri, floare de pucioasă, cinci dramuri, praf de scrum de căpăţînă de cîine arsă, douăzeci de dramuri“. Toate acestea se amestecă într-o strachină cu o lingură de lemn, după care se foloseşte pînă la vindecare.
Reţetele sînt „cercate“, preparate, recomandate de un medic, aşadar ele prezintă garanţia succesului. Medicul Ştefan Piscupescu este foarte atent la instrumentarul folosit: tingirea trebuie să fie curată şi spoită, lingura de lemn, batista, strachina, borcanul, farfuria trebuie să inspire curăţenie, ingredientele se măsoară cu precizie, avînd girul prospeţimii, prepararea se face în tihnă şi la foc lin. Cît despre eficacitate, ea este garantată de prestigiul „vînzătorului“ care pare că le-a folosit, descriindu-le cu atîta meticulozitate. Şi apoi toată această goană nebună după „bio“ ar trebui să îmbie multe cucoane să alerge pe marginea drumurilor în căutarea de livant, ienupăr, molotru, izmă, dafin, rozmarin. Cît despre praf de căpăţînă de cîine, cred că nu ducem lipsă, şi nici de chelii! Poate în numele ştiinţei medicale vom mai scăpa de cîini.
Constanţa Vintilă-Ghiţulescu este cercetătoare la Institutul de Istorie „N. Iorga“ din Bucureşti. În 2006 a publicat cartea Focul Amorului. Despre dragoste şi sexualitate în societatea românească, 1750-1830.
