Vremea rea şi "norocul domnilor"

Începutul secolului al XVIII-lea n-a fost deloc încurajator sub aspectul vremii. Secetă, lăcuste, ciumă, foamete au lovit ţările române. În fapt, totul a început de la căldura execesivă... "...s-a ivit o mulţime înspăimîntătoare de lăcuste, de o mărime neobişnuită, care treceau din răsărit spre apus şi miazănoapte şi, cînd se mişcau şi zburau, era întocmai ca şi cum ar fi suflat un uragan puternic. Cînd zburau pe sus întunecau văzduhul de nu se mai zărea nici cerul şi nici lumina soarelui, iar dacă se răspîndeau pe pămînt nu mai puteai recunoaşte nici un fir de iarbă şi nici o plantă, căci ele mîncau totul laolaltă, precum toate bucatele, afară doar de mazăre; ba chiar şi pădurile le lăsau desfrunzite arătînd aşa cum arată ele iarna", consemnează căpitanul Erasmus von Weismantel, ce însoţea armata suedeză în Moldova, în august 1710. Lăcustele au bîntuit ţările române mai bine de cinci ani. Slujbele, incendiile, zgomotele cît mai puternice n-au avut nici un efect asupra micilor "prădătoare". Un soldat din armata lui Petru cel Mare mărturiseşte: "Noi (soldaţii ruşi prezenţi în Moldova şi aflaţi în război cu armata otomană - n.n.) am tras cu tunul şi cu puşca şi am presărat pulbere pe pămînt şi i-am dat şi foc, dar totul a fost zadarnic". Preţul pîinii se ridică foarte repede, iar soldaţii ruşi degeaba aveau bani dacă n-aveau ce cumpăra cu ei: "Aveau slujitorii bani mulţi, cei de oaste, dară ce folos, că pîine în ţară nu era, că o mîncaseră lăcustele de trei, patru ani", povesteşte Nicolae Costin în letopiseţ. La 1718, satele se risipesc din pricina foametei; tot felul de buruieni devin soluţii imediate de potolire a foamei - rădăcini de papură, ciulini, păducel, frunze de stejar şi de fag, coceni măcinaţi, turte de ulei, turte de in, "coji de pită" etc. Un alt val de secetă se abate asupra ţării la 1728, "fîntînile de tot au pierit", "apele şi izvoarele săcasă cît pre puţine locuri rămăseasă izvoare cu apă"; şi, după o vară fierbinte, a urmat o iarnă cumplită cu "omeţi mari". Iarnă "înşelătoare", povesteşte cronicarul, că "denceput s-au arătat a fi iarnă bună, iară pe urmă au cădzut foarte gria." Pe la mijlocul secolului, lăcustele au revenit şi, odată cu ele, seceta, foametea şi frica. Enache Kogălniceanu narează acest episod de la 1748-1749: lăcustele "au umplut ţara prin toate ţinuturile, istovind tot. Pe unde să pune rămîne locul negru, ca cînd n-ar fi fost sămănat nimică niciodată, sau grîne de era, sau vii sau mălai, sau păpuşoi, sau păduri, de era înfrunzită, niagră rămîne,