Moartea unui mitropolit: Neofit Cretanul
"La 1753, în ziua de Sf. Costandin, aflîndu-se Matei voevod la praznic la Mitropolie, în care vreme la Bucureşti venise un Capigibaşa să cerceteze de jalba ce dedese un Ştefănache medelnicerul la Poartă pentru Matei voevod, au început boierii greci, miniştrii numitului Domn, a se prigoni şi a împuta boierilor ţerii pentru jalba ce dedese acest Ştefănache. Mitropolitul ţerii, Neofit, ţiind partea boierilor români, de odată au poruncit să tragă clopotele şi, strîngîndu-se tot norodul Bucureştilor, a luat crucea în mînă şi a strigat: Urmaţi-mi!. Toţi boierii şi norodul au plecat după el, luînd cu dînsul şi doi boieri (...). Şi aşa, cu toţii mergînd la Capigibaşa, au adeverit jalba lui Ştefănache cum că este cu ştirea a toată ţara. Capigibaşa a dat ştirea la Poartă. Peste trei zile bolnăvindu-se Vlădica, şi chemînd doftorul, au mituit boierii greci pe acel doftor, şi, dîndu-i tari doftorii, şi-au ieşit Vlădica din minţi. Grecii pe loc au dat în ştire, cum că Vlădica, cînd au făcut aceasta, a fost nebun." Episodul, relatat de Mihai Cantacuzino banul, surprinde rivalitatea dintre "boierii ţerii" şi favoriţii greci din preajma domnului. Mitropolitul Neofit s-a aflat în tabăra "boierilor pămînteni". Originar din Creta, Neofit vine în Ţara Românească în anturajul domnului Constantin Mavrocordat, dascăl pentru copiii acestuia. Ajuns, tot cu ajutorul lui vodă Mavrocordat, mitropolit al Ungrovlahiei (1738), Neofit s-a identificat foarte repede cu "nevoile" enoriaşilor săi şi a devenit mai român decît românii. Cînd vodă Constantin Mavrocordat îşi propune să reformeze ţara, mitropolitul îl susţine: "Sfinţia Sa Părintele Mitropolit au răspuns cu mare glas, că cu cale este acei rumâni care vor fi înstrăinaţi de pămîntul acesta, ori ai cui ar fi, vrînd să fie la pămîntul lor, să fie slobozi de rumânie, şi să nu se mai numească rumâni". Este vorba de reforma socială care avea ca scop eliberarea din rumânie. Tot lui i se datorează şi argumentaţia din actul de dezrobire din 5 august 1746: "Cunoscînd şi noi cu toţii de obşte că acest lucru, a avea supuşi robi pe pravoslavnicii creştini, care săntu întru o credinţă cu noi, nu iaste lucru creştinescu, ci de mare pagubă sufletelor noastre (...)". De altfel, mitropolitul nu mai aşteaptă cartea lui vodă şi, la 15 martie 1746, eliberează din rumânie pe toţi ţăranii de pe moşiile Mitropoliei, răscumpărînd cu banii săi paguba presupusă. Ãn acelaşi an, înfiinţează o şcoală în satul Pătroaia, judeţul Dîmboviţa, unde urmează să înveţe carte, gratuit, toţi copiii ţăranilor. Şi dacă am ajuns la activitatea sa culturală, ar trebui spus că, dincolo de tipărirea unui număr important de cărţi bisericeşti, implicarea sa în reorganizarea şi reformarea Bisericii rămîne esenţială. Relaţia între centru şi periferie, între capul instituţiei şi slujitorii ei, începe să funcţioneze. Dovada: condicile Mitropoliei ce reţin natura raporturilor şi consemnează implicarea mitropolitului în "buna rînduială" a vieţii creştine. Aceleaşi condici mărturisesc şi alt tip de relaţii, cele între preoţi şi enoriaşi. Pentru prima dată, sub supravegherea şi îndrumarea mitropolitului, preotul de parohie este "obligat" să ia parte, activ, la viaţa de zi cu zi a creştinului. Sfătuitor, mediator, "notar", "arbitru", preotul are menirea de a "mîngîia" norodul. Exemplul le este oferit chiar de mitropolit. Ãn lunile de vară ale anilor 1746 şi 1747, mitropolitul Neofit pleacă în vizite canonice în ţară, bun prilej pentru a-şi "educa" slujitorii şi a-şi cunoaşte turma. Iată cum se desfăşurau aceste "întîlniri", povestite de mitropolitul însuşi: "Iar în dimineaţa zilei de joi la 5 iunie <1746>, după sfînta liturghie, am făcut aghiazmă şi litanie împreună cu toţi creştinii de prin prejur
