Haiduci, hoţi, tîlhari

Colonelul Ioan Solomon, cunoscut mai ales datorită implicării în revoluţia de la 1848, a lăsat importante însemnări despre "haiducii" care au bîntuit Valahia între 1812 şi 1821. Căpitan de poteră, Solomon are misiunea de a păzi drumurile din Oltenia, de tîlhari, hoţi şi "haiduci". La 1862, îşi aminteşte cu exactitate anii cînd aceşti "haiduci", mai mult sau mai puţin vestiţi, i-au făcut zile grele prin păduri şi smîrcuri. Haiducii din povestirile lui Solomon sînt mai degrabă hoţi şi tîlhari. Pentru unii are o mare admiraţie datorită vitejiei şi curajului nebunesc, pentru alţii dovedeşte teamă, dar pe cei mai mulţi doreşte să-i vadă în suliţe la porţile oraşului. De altminteri, Solomon reuneşte multe din "calităţile" unui haiduc: nebunie, curaj, mînuirea cu pricepere a armelor, dragoste pentru o viaţă petrecută mai mult în şa şi prin ascunzişurile munţilor sau mlaştinilor. Coagularea unei cete se face foarte repede; abia nimicit un grup, că un altul îi ia locul. În primăvara lui 1813, vestiţi, prin părţile Mehedinţiului şi Doljului, sînt Ghiţă Hoţul şi Bulucbaşa Ştefan, cu cei 12 haiduci ai lor. Ceata de haiduci are obiceiul de a "călca boieri şi neguţători" şi se ascunde "La Chilii", pădure foarte "deasă şi straşnică", unde potera nu prea se încumetă să se avînte. Abia scoasă din joc această ceată, că o alta se ridică în toamna aceluiaşi an, în frunte cu Deli Marcu Sîrbul. Pentru ca, la începutul lui 1814, căpitanul de poteră Ioan Solomon să se înfrunte cu ceata lui Dănilă, Ionică şi Stănică. Cele trei căpetenii jefuiesc "ziua de faţă", umblă pe "ape cu luntrile", taie şi omoară tot ce întîlnesc: beşlii turci de pe Dunăre, negustorii turci din ţară, căpitani, ţărani. "Foarte viteji", haiducii atacă repede şi apoi se retrag "în bălţi şi în stuhuri". Pe căpitanul Stoian, de la schela Rahovei, l-au călcat noaptea şi, "izbindu-l în bordei fără veste, l-au prins viu şi l-au tăiat bucăţi". Iarna se retrag peste Dunăre, în ţinutul Brăilei, şi devin, pentru cîteva luni, "oameni buni", slugi pe la turci. De cum dă firul ierbii, se reîntorc în Oltenia şi jafurile sînt din nou cotidiene şi din ce în ce mai virulente. Husein Bărăitar şi ceata lui de hoţi, români şi turci, sperie Doljul, Romanaţii şi Mehedinţii, între 1818 şi 1820, din cauza numeroaselor "omoruri şi cruzimi fără seamă". Într-o noapte, de sîmbătă spre duminică, se ascund în podul bisericii din satul Botoşeşti. Dimineaţa, ţărani, zapcii, preoţi se strîng la biserică, haiducii, în frunte cu Husein, "i-au luat de la uşă pe toţi". Legaţi cobză, enoriaşii sînt plimbaţi prin sat, din casă în casă, torturaţi şi ameninţaţi pentru a spune pe unde îşi ascund avutul. Cînd au ridicat tot ce se putea fura, haiducii "i-au tăiat" pe toţi. Un boier ce se află între enoriaşi, Dinu Cernătescu, a avut o soartă şi mai grea, ars de viu, după ce hoţii au aflat ce puteau jefui de la conacul acestuia. Faima lui Husein şi a haiducilor lui se răspîndeşte destul de repede şi pentru că se află într-o permanentă mişcare, nelăsînd să treacă prea mult timp între un jaf şi altul. La satul Orodelul, judeţul Mehedinţi, îl pradă pe Ilie, fiul lui Pârvan, şi apoi îl taie în bucăţi, victimă căzînd şi soţia acestuia. La Vela, acelaşi judeţ, atacă casa căpitanului Dumitru Veleanu care reuşeşte să le ţină piept, dar mama acestuia este prinsă, "legată în dosul caselor şi au făcut-o bucăţele". De aici, Husein şi ai lui trec în Dolj şi, la satul Lipovul, căpitanul Anastasie este jefuit şi omorît; un alt sat, Goicea, o altă victimă, Barbu isprăvnicelul. Dar hoţii se lăcomesc şi iau prizonieri preotul satului împreună cu alţi doi săteni bogaţi. Promit că-i vor elibera în schimbul a 20.000 de lei. Scenariul pare desprins din filme: Solomon pică tocmai în momentul în care ţăranii se pregătesc să plece în smîrcuri cu banii, totul se precipită, urmăriri prin trestie, focuri de arme, răniţi şi morţi, de-o parte şi de alta, retrageri şi învăluiri. Astfel de cete se află mai în fiecare judeţ, populînd pădurile, munţii, smîrcurile, bălţile; o realitate care "izbucneşte" cu fiecare perioadă de instabilitate. Insuficienţa resurselor umane şi materiale ale puterii îi încurajează. Vitejia căpitanului Solomon dă foarte puţine roade, căci ea se sprijină pe cîţiva poteraşi, prost înarmaţi, prost plătiţi. Abia la 1820, cînd vodă Suţu îi pune la dispoziţie noului mare serdar Solomon 400 de poteraşi, plus comanda poterei din cinci judeţe, "hoţiile care să făceau au fost înţărcate". Noroc că "haiducii" noştri au plecat pe la case mai bogate şi domnii mai bine pregătite să-i "înţarce".