Bătaia-i ruptă din rai?
A început să strige: „Scoală fă, că acu’ dă soarele şi voi tot în pat“. Femeia protestă cu sfială: „Mai încet, Tudorică, că trezeşti copiii şi-i noapte“. Nici n-aşteptă să-şi termine vorba şi se repezi în ea. O lovi cu pumnii şi picioarele la nimereală. Sub lovituri, femeia icni de durere, astupîndu-şi gura ca nu cumva să ţipe şi să-şi trezească cei patru plozi. Dar suferinţa ei nu prea avu mare efect, căci furia bărbatului abia se dezlănţui: îşi înfăşură mîna dreaptă în jurul părului ei şi o tîrî prin casă; ieşiră în curte şi aici durerea se lăsă doborîtă de ţipete. Treziţi din somn, copilaşii rotesc în jurul scenei şi imploră: „Las-o tată că n-a făcut nimic“. Dar tatăl nu se lăsă impresionat de lacrimile şi tărăboiul din jur, ci se întoarse la ei, apostrofîndu-i: „Putorile dracu, vă joc în picioare. Vreţi să mîncaţi, da’ unu’ nu sare la treabă“. Şi jap îi dădu o palmă peste cap celui mai mic şi-un picior în cur fetiţei, care se agăţase de mamă-sa. „În grădină cu voi“, porunci. Ştiind ce-i aşteaptă, copiii plecară aşa desculţi şi în maiouri, la plivit ceva în grădina de legume. Se aşezară pe straturi şi, la lumina lunii, se chinuiau să smulgă buruienile dintre roşii şi ardei. Din cînd în cînd razele lunii le mîngîiau feţele terifiate şi pline de lacrimi şi muci, atente la zgomotele din uliţă, acolo unde se mutase bătaia.
Bărbatul luă un bici din cui, fără să lase părul femeii din mînă. Se smuci săracă şi-ncercă să fugă, dar fiecare smucitură era însoţită de un ghionte în coaste. Şi aşa, tîrînd-o de păr pe uliţă şi lovind-o cu biciul, Tudorică îşi făcea numărul în fiecare seară. Acu’ pretextul bătăii fu legat de straturile din grădină neîngrijite peste zi, aşa cum lăsase el poruncă; în altă zi, se enervă că ciorba fu prea fierbinte şi proasta de Lila se hlizea la el, în loc să-l avertizeze; odată îi sări iarăşi muştarul, atunci cînd toţi crezură că ziua se termină cu bine şi scăpară. Dar, vai… Se aşeză Tudorică să doarmă, chiar le vorbi frumos şi le promise că le va cumpăra bomboane. Răsuflară uşuraţi şi se puseră în pat, mulţumindu-i lui Dumnezeu că poate, poate se îndreptă. Cinci minute dură, că Tudorică sări din pat ca ars şi tăbărî pe Lila cu palmele şi pumnii. Nici măcar nu băuse în ziua aia, aşa că femeia, obişnuită şi totuşi mirată, aşteptă reproşul. Perna şi nasturii îi zgîriau faţa şi ea, femeie tută, trebuia să ştie că nu suportă nasturi la pernă, ci să le fi făcut altfel, mai moi, mai pentru capul lui… Copiii nu scăpau nici ei de astfel de scene, lenea fiind cel mai mare reproş. Chiar dacă trebăluiau toată ziua prin curte şi grădină, tatăl avea tot timpul impresia că-i „hrăneşte degeaba, ca pe nişte putori“. Beat sau treaz, biciul se abătea deseori asupra lor. Sătenii se obişnuiseră deja cu astfel de scene diurne şi nocturne, îşi spuneau doar „iarăşi a ieşit Tudorică la uliţă“. Nici măcar nu mai aprindeau luminile, nici nu se mai dădeau jos din pat. Nici cîinii satului nu-i mai lătrau pe Tudorică şi pe Lila lui. Devenise obişnuinţă.
Aţi crede că scena de mai sus e una desprinsă din sursele mele judiciare şi că, pentru acele vremuri, violenţa domestică era o stare de normalitate. Dar nu este aşa. Este una din scenele care mi-a marcat copilăria. Tudorică încă trăieşte bine mersi, singur cuc; între timp, Lila a murit, iar plozii rătăciţi prin lume, de cum au făcut aripi, au îngroşat rîndul delincvenţilor. Atunci cînd n-au mai avut unde să se aducă, au venit acasă, cu dor, cu speranţe, că poate totuşi puţină căldură sufletească se va găsi şi pentru ei. De fiecare dată, însă, tatăl i-a alungat cu aceleaşi vorbe: „el n-are nevoie de putori la uşă“.
Prinsă în tot felul de crize, societatea noastră priveşte cu indiferenţă şi obişnuinţă toate aceste scene de violenţă domestică. Presa le vînează în căutare de senzaţional, ONG-urile le caută pentru a le inventaria în căutarea de fonduri, iar pe site-ul Ministerului Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale te întîmpină rapoarte pline ochi cu aceeaşi limbă de lemn şi din care nu înţelegi nimic. Între timp, copiii, hăituiţi cu palme şi pumni, se ascund în ceea ce au fost învăţaţi să facă, căci în sufletele lor n-a fost niciodată loc pentru o vorbă bună. Că buna educaţie ar constitui o soluţie pentru îmblînzirea agresivităţii nu mai interesează demult pe nimeni. Ar rămîne mănăstirea, cu posturi şi penitenţe, acolo unde odinioară „vrăjmaşii“ îşi plîngeau păcatele. Poate n-ar fi rău ca Biserica să reia (şi să suporte moral şi financiar) această soluţie, că doar aici s-a născut şi întreţinut sintagma „bătaia-i ruptă din rai“.
Constanţa Vintilă-Ghiţulescu este cercetătoare la Institutul de Istorie „N. Iorga“ din Bucureşti. În 2006 a publicat cartea Focul Amorului. Despre dragoste şi sexualitate în societatea românească, 1750-1830.
Imagine din filmul Film Is a Girl & a Gun, în regia lui Gustav Deutsch.
