În căutarea roşiei pierdute
În a sa monografie asupra Munteniei, doctorul Constantin Caracaş (1828) vorbeşte cu frenezie despre natura darnică de prin partea locului şi despre gustul şi aromele diferitelor plante. „Graţie fertilităţii pămîntului“, multe dintre acestea nici n-au nevoie de cine ştie ce îngrijire (nu că locuitorii s-ar da în vînt după astfel de treburi sau ar fi la curent cu „progresele Europei civilizate“), cît despre fructe… „se văd păduri întregi“ cu „diverse şi minunate fructe“. Dintre toate, pepenele este regele şi hrana de bază a săracilor: „pepenii se cultivă în toate părţile cîmpiei şi sînt buni mai ales cînd vara este uscată şi fierbinte; uneori se fac aşa de buni încît întrec în dulceaţă ananaşii cei măiestriţi cultivaţi. Oamenii săraci trăiesc în zilele de post cu acest fruct… este hrănitor, foarte zaharos, dizolvant şi digest“.
De ani de zile sînt în căutarea acestor arome, dînd credit nelimitat ţăranului român fără să vreau să cred că vremurile s-au schimbat, că oamenii s-au schimbat şi că poate şi parfumul legumelor şi fructelor de altădată e cu totul altul. Aşa că mă opresc, cu obstinenţă, cînd trec printr-un sat, şi pe margine văd grămezi de roşii, pepeni, vinete, ardei sau alte chestii de sezon, convinsă că roşia românească trebuie să fie mai gustoasă decît cea turcească cumpărată de pe piaţă. Şi aproape de fiecare dată mă las înşelată. Exemplu concret: un sat de ţărani agricultori din Oltenia prin care trec week-end de weekend. Singurul verde, cu straturi de ceapă, varză, roşii în cîmp. Îţi fac poftă numai cînd priveşti şi ai crede că vei simţi, de cum vei muşca din roşie şi mustul dulceag ţi se va prelinge pe coate, că întreaga aromă îţi va inunda papilele gustative. De cum intri în sat, o piaţă ad-hoc te întîmpină şi direct pe jos sau pe tarabe improvizate grădina lu’ Dumnezeu s-a pogorît pe pămînt: ardei gălbiori, pepeni galbeni şi lubeniţe rostogolite prin iarba de pe marginea drumului, vinete pîntecoase înşirate pe tarabă, funii de ceapă atîrnate de copacii ce ţin umbră etc. Imaginea te îmbie. Cobori şi după primii paşi lucrurile pălesc un pic.
Îţi zici că poate căldura sufocantă te face să vezi grămezile de gunoi din spatele tarabelor. Cei cîţiva săteni atît de atenţi cu straturile din cîmp nu pot să facă atît murdalîc şi nici n-ar sta în el. Nu?! Aşa că îţi alungi gîndurile şi îndrăzneşti. Te întîmpină precupeţe gureşe şi gata să-ţi vîndă inclusiv taraba. „Hai, maică, ia d’aci că am cei mai buni pepeni. Ia uite, maică, că-l spărsei pă ăsta… Numa’ vezi.“ „Da’ de ce-i ţineţi în soare? Pe căldura asta nu se coc de tot?“, îmi ţîşni inconştient o constatare. „Da’, maică, recunosc că cam stau în soare şi-i cald. Da’ jur că pepeni buni ca ăştia nu găseşti în toată Oltenia. Şi ăia dă Dăbuleni păleşte… Ia, maică, ia şi îţi zic io că de pe und’oi fi tot aici vii să iei pepeni.“ Şi iei. „Da’ roşii nu iei maică“, se repede precupeaţa d’alături. Te miră că un kilogram de roşii costă aici, la poarta casei, mai mult decît în Piaţa Amzei, dar te convinge cu „de grădină, maică, de grădină. Ia uite colea ce culoare…“ şi-ţi bagă sub nas cea mai frumoasă roşie de pe tarabă (şi singura). Şi uite-aşa, îţi goleşti buzunarele şi pleci mulţumit de tine, gîndind că ai contribuit la revigorarea agriculturii, dar şi a sănătăţii tale, cu marfă bio, că tot e la modă. Jalea începe însă acasă cînd găseşti, pe la jumătatea sacului, mult prea mulţi cartofi stricaţi, cînd pepenii nu numai că erau fierţi de atîta căldură, dar printre ei erau şi dovleci, că nici măcar singura roşie „frumoasă“ de pe tarabă n-a ajuns şi la tine în plasă, că aveau gust de „acetonă“ (şi iată că ţăranii sînt la curent cu progresele Europei civilizate; chiar dacă în alt sens) şi tot aşa.
În săptămîna următoare, cu aceeaşi speranţă că poate, poate, am oprit în acelaşi loc: precupeaţa se jura pe mamă, copii, nepoţi că nu ea mi-a dat dovleci în loc de pepeni; cealaltă se justifică că roşiile erau mănate şi ea ce era să facă cu ele în casă, da’ nu vreau eu acum să cumpăr altele, că astea nu mai sînt ca alea de săptămîna trecută, tocma’ le-a adus fiu-său din cîmp...
Ţăranul român se grăbeşte să vîndă orice, să păcălească, să fure la cîntar, să facă bani, cît mai mulţi şi cît mai repede. N-a auzit de lucru bine făcut, de stima de sine, de reputaţie, de mulţumirea clientului etc. N-or fi toţi aşa, am avut doar ghinion ca în atîta diiastimă de vreme să dau peste cei „şmecheri“. Cam mulţi îi drept, dar ghinionul îi ghinion. Un singur lucru rămîne ca o constantă de neclintit în această poveste: mizeria ce va trona toată vara (şi nu numai) în jurul acestor pieţe ţărăneşti. Ea nu poate fi vîndută, că altminteri…
Constanţa Vintilă-Ghiţulescu este cercetătoare la Institutul de Istorie „N. Iorga“ din Bucureşti. În 2006 a publicat cartea Focul Amorului. Despre dragoste şi sexualitate în societatea românească, 1750-1830.
