Prin mahalalele Bucureştiului la 1800
"...că ştie toată mahalaua...", aceasta este sintagma cu care oamenii din trecut îşi legitimează spusele ori de cîte ori este nevoie şi în orice împrejurare. Formată în jurul unei biserici, a unei importante personalităţi din epocă, ctitor al unei biserici, al unui loc care spune ceva, mahalaua ajunge să se identifice cu denumirea respectivă: Tuturor Sfinţilor, Apostol, Sfîntul Gheorghe cel Vechi, Creţulescu, Brezoianu, Fîntîna Boului, Flămînda, Kaimata, Icoanei, Popa Cozma, Ceauş Radu, Udricani, Scaune, Mîntuleasa, Răzvan, Olari, Sărindar, Zlătari etc. Am pomenit doar cîteva dintre mahalalele celebre ale trecutului. Unele ne sînt familiare şi astăzi, altele s-au pierdut. Dar mult mai important este "spiritul" acestor mahalale. De la solidaritate la conflict Mica comunitate este centrul preocupărilor fiecăruia, iar fragilitatea raportului interior /exterior face ca mare parte din viaţă să fie trăită în spaţiul public. Mai toate activităţile se derulează în curte, în grădină, în uliţă, la cîrciumă, în faţa prăvăliei. Interiorul serveşte mai ales iarna, dar şi atunci vecini şi vecine se adună să lucreze sau numai să bîrfească împreună. Invitaţiile la masă par cît se poate de fireşti şi se fac cu ocazia sărbătorilor sau în zilele de duminică. Ioan ceauş din mahalaua Popa Soare îl invită deseori la masă pe vecinul său Ianache bărbierul cu familia sa, mai ales ştiindu-l sărac şi cu "casă grea". Mihalache, din mahalaua Sfîntul Gheorghe cel Vechi, recunoaşte singur că deseori îşi ia copiii şi mănîncă cînd la soacră-sa, cînd prin "alte părţi" şi nu acasă cu soţia sa, aşa cum ar dori aceasta; într-o zi din vara anului 1769, Turda ceauş îi invită pe Vasile lipscanul şi pe soţia acestuia "să ospăteze bucate", cînd un alt vecin pătrunde în curte, le întrerupe liniştea ospăţului "făcînd pricină de vorbe". La vecin se bate în poartă pentru micile ajutoare, ele se rezumă la forme banale de împrumut: o jurubiţă de tămîie, o lumînare, un fus, o sită de mălai, un tăciune din vatră pentru a aprinde focul. Caliţa din mahalaua Sfînta Vineri împrumută de la vecina ei Dumitrana un ghem de aţă pentru că avea nevoie să ţeasă "un tort de pînză". Această sociabilitate nu îndepărtează vigilenţa exacerbată care face ca fiecare gest, detaliu, cuvînt să fie reţinut, interpretat, comentat. Ferestrele, uşile întredeschise, gaura cheii, gardurile sînt locuri de supraveghere, poziţii de unde se poate observa. Pereţii sînt subţiri, iar ţipetele sau numai simpla ridicare a tonului pot răzbate "dincolo", acolo unde priviri şi urechi curioase aşteaptă cu nerăbdare să prindă din zbor frînturi de fraze, scene. În plus, nenumăratele războaie, insecuritatea cotidiană transformă corpul individului într-un ceas ce declanşează alarma cu fiecare zgomot necunoscut, cu fiecare foc de armă, cu fiecare ţipăt. Noaptea se doarme iepureşte, cu ciomagul, cuţitul sau puşca la cap. Strigătele de "hoţii, hoţii" în miez de noapte trezesc vecinătatea. Chiar dacă nu trimit întotdeauna la sensul propriu, ele sînt un semnal de alarmă care creează teamă şi curiozitate. Vecinii aprind lumînările şi cei mai curajoşi dintre ei se încumetă să pătrundă întunericul nopţii pentru a depista ce le-a tulburat somnul, dacă este un pericol, dacă trebuie să intervină sau dacă este vorba numai de un simplu tovarăş care chefuieşte. Vasile brutarul şi Istrate sînt deseori treziţi din somn de vecinul lor Gheorghe care "aruncă pistoale noaptea pă la trei ceasuri şi-şi bate soţiia". Dar dacă ei au curajul să se aventureze în întunericul nopţii, alţii preferă să-şi potolească curiozitatea, ascunşi în spatele tufişurilor şi doar să braveze în zori de zi: Toncea unchiaşul din mahalaua Fîntîna Boului povesteşte "că într-o seară, în păresimi pe la două ceasuri din noapte fiind întîmplîndu-se trecerea lui pe lîngă casa pîrîtului (Dumitrache - n.n.) şi auzind ţipete în casă s-au abătut în curte unde apropiindu-se de fereastra casii de jos au văzut pă Niţa jăluitoarea spînzurată de grindă. De care el, speriindu-se, îndată de frică, au şi fugit". Zi sau noapte, vecinii intervin şi reţin cu acurateţe cuvinte, imagini, detalii sau orice altă informaţie pe care apoi le deversează în faţa cui vrea să asculte. Voica povesteşte cum Sima grecul o bate pe Antiţa pe uliţele mahalalei Biserica Albă, trăgînd-o de păr, rupîndu-i hainele de pe ea, cum numai intervenţia lui Costea Deliu o poate salva; un alt vecin, Ion, martor şi el la scenele din mijlocul uliţei, adaugă că l-ar fi auzit pe soţ strigînd "că le va pune foc caselor" dacă nu-l lasă în pace, în timp ce Necula completează cum soţul s-a jurat la cîrciumă "că va să o junghe şi să-i taie mîinile şi nasul". Astfel de vorbe se spun deseori la cîrciumă sau în uliţă, dar, deşi obişnuiţi cu un astfel de limbaj, oamenii le acordă importanţa cuvenită date fiind gravitatea ameninţărilor şi potenţialitatea producerii lor. Onoarea mahalagiului Negustorul, meşteşugarul şi micul prăvăliaş au nevoie de o bună reputaţie pentru a-şi apăra propriile afaceri, pentru a se bucura de stima vecinilor şi respectul întregii comunităţi. În numeroasele conflicte reţinute de arhivele judiciare se observă miza importantă deţinută de "cinste" în bunul mers al unei afaceri, al menţinerii echilibrului în interiorul familiei, în fine, al comunităţii. Reputaţia poate fi atacată de un tovarăş de afaceri pentru a diminua profiturile celuilalt şi pentru a-şi spori propriile beneficii. În acelaşi timp, devine obiect de şantaj mai ales atunci cînd persoana are o situaţie, ceva de oferit. Văduva Arghira din mahalaua Colţea din Bucureşti cunoaşte foarte bine avantajele unei "bune politii" (reputaţie - n.n.), încrîncenarea cu care fiecare individ încearcă să şi-o apere, dar şi vulnerabilitatea ei. Fostă amantă a ciubuciului Ispas, ea îl şantajează ori de cîte ori are ocazia ameninţîndu-l cu scandal în public, cu jalbe la mitropolit şi la domn. "Ipochimen de cinste", cu casă şi prăvălie, Ispas cedează într-o primă fază şi, pentru a evita scandalul şi dezonoarea, îi dă 50 de taleri. Ştiind că poate obţine mai mult, văduva creează scene după scene pe care le aruncă în joc în funcţie de context. Aflînd că Ispas s-a căsătorit, Arghira îi face o vizită. Iată cum o descrie reclamatul: "m-am pomenit la săptămînă cu numita la casa mea, unde după ce înaintea soţiei mele, luaţi de o săptămînă, m-au ocărît şi m-au necinstit căutînd am sparge casa". Nu se descurajează cînd jalbele ei sînt respinse rînd pe rînd atît la Mitropolie, cît şi la Divan, ci merge mai departe mizînd pe impactul vizual al scandalului şi pe defăimarea cotidiană. Aşa că îl "înfricoşează" cu "supărări şi necinste la prăvălia lui". Dimineaţa devreme îl pîndeşte cînd deschide obloanele şi soseşte şi ea cînd clientela începe să se adune pentru a-şi arunca acuzaţiile, insultele şi blestemele. Scenele adună trecătorii şi mai ales vecinii care nu scapă nici un detaliu: "ducîndu-se pîrîta Arghira la prăvălia lui în tîrgu, şi el prinzînd de veste, fiindu-i ruşine de neguţători s-au ascuns, iară pîrîta l-au necinstit cu feluri de ocări nesuferite, făcîndu-l de rizil în mijlocul neguţătorilor, în uliţă, căutîndu-l şi păn prăvălie, şi încă cu mare strigare întru auzul şi al soţi i lui, şi a muşteriilor dinprejur". După toate aceste scene, Ispas se vede nevoit să facă apel la justiţie care surprinde foarte bine jocul Arghirei: " că cu acest fel de pornire îl va înfricoşa pă jăluitor de a-i da oricînd îi va cere de cheltuială ca să nu-şi strice ipolipsisul" (17 iulie 1803). Prăvălia trebuie aşadar să trăiască "bine" atît în "interior", cît şi în "exterior": viaţa cuplului să fie liniştită, soţia "să-şi poarte cinstea", iar soţul să nu creeze "evenimente" care ar putea să-l dezonoreze, "să-l facă de batjocora oamenilor". Mersul afacerii constă şi în avea o bună "politie". Economicul este strîns legat de social, căci odată "făcut de rizil", clientela, tovarăşii de afaceri, vecinii se îndepărtează izolînd persoana în cauză. Scene din mahalalele Bucureştiului de altădată: solidarităţi, sociabilităţi, conflicte, amiciţii, tovărăşii, afecţiuni, posibile datorită unor alte vremuri, unor alte mentalităţi. Mahalaua este parte integrantă din viaţa tuturor: "ştie toată mahalaua", "după cum a văzut toată mahalaua", "rîde toată mahalaua", "e în gura tuturor mahalagiilor", "după cum au mărturisit toţi mahalagiii". Oamenii trăiesc, plîng, suferă, mor, flirtează, iubesc, se entuziasmează, se oferă, se tîrguiesc, se ating, se îmbrăţişează, se sărută sub privirile celorlalţi pentru că "viaţa poblică" este un mod de a fi.
