Apa şi săpunul

Marile călduri ale verii au adus cu ele şi griji legate de mirosuri, miasme, transpiraţii, năduşeli, sudori şi alte halene mirositoare. Pe vremuri, apa nu se lega direct de curăţenie, igienă, prospeţime. Parte dintr-un ritual religios, ea se regăseşte, printre altele, în apa de botez şi în ultima scăldătoare. Între cele două etape importante, în apă se intră doar parţial şi de sărbători. Şi igiena?, veţi spune. Păi, igiena este strîns legată de schimbarea cît mai des a cămăşii; cămaşa trebuie să reţină transpiraţia, murdăria, să arate tuturor trupul curat. Nu este o temă românească, ci face parte din concepţia europeană, unde schimbarea lenjeriei devine mai importantă decît spălatul, singura manieră, de altminteri, de a fi „curat“. Daniel Roche, Alain Corbin, Pierre Goubert sau Georges Vigarello arată cît de greu a reuşit apa să cucerească oraşele şi mai ales satele şi că, între o baie bună şi o cămaşă curată, orăşeanul alegea întotdeauna ce-a de-a doua variantă. Sărăcia însă anula pentru mulţi chiar şi această şansă de curăţire. Pe la 1820, doctorul Constantin Caracaş scria: „ţăranii sunt murdari, fiindcă nu se silesc să-şi facă haine de primineală şi adesea dorm îmbrăcaţi“. Doctorul punctează şi el această strînsă legătură dintre curăţenie şi primeneală. Apa nu este chiar la îndemîna tuturor, şi chiar dacă ar fi, nu există încă un cult al igienei corporale, al trupului curat şi primenit. Apoi, sacaua de apă costă, cel puţin în marile oraşe. Şi atunci cumperi apă pentru prepararea hranei, pentru curăţenia trupului, aşternutului, odăilor, dar şi pentru adăpatul animalelor. Or, în această situaţie, selecţia se face de la sine. Cel sărac spală doar părţile cu adevărat murdare ale corpului. Picioarele, de pildă, acoperite de tina zilnică, prezentă pe uliţe ori de cîte ori plouă sau de praf gălbui mai tot timpul lipit de tălpi, degete, unghii. Iat-o pe slujnica Maria, aplecată deasupra ligheanului, spălîndu-şi stăpînul pe picioare, într-o seară de iunie. Lui Stavri cojocarul îi place mai mult slujnica, decît curăţarea de crusta de mizerie, căci din cînd în cînd se apleacă şi-o ciupeşte şi-i şuşoteşte una, alta la ureche. Şi pentru doctorul Ştefan Episcupescu tot picioarele sînt cele mai murdare părţi ale trupului. La 1846, cînd scrie Practica doctorului de casă, recomandările sale, legate de curăţenia trupului, sînt destul de înaintate, iară folosirea apei este o cucerire, nu însă una curentă şi indispensabilă. Dacă afirmă că „ţinerea şi statornicea sănătăţii omului“ este strîns legată de „curăţenia trupului, a hainelor, a aşternutului şi a locului lăcuinţei lui“, atunci cînd dă sfaturi despre cum ar trebui făcute acestea, apa nu este o practică de toată ziua. „Întinăciunea trupului“ poate fi îndepărtată cu „spălarea, vînturarea şi primenirea“ hainelor. De spălat ar trebui să se spele mai des picioarele pentru că prin ele „răsuflă cea mai îngroşată unsoare, întinăciune“. Cît de des? Păi, aşa, de vreo două ori pe săptămînă ar fi suficient. Trupului i se acordă cel mai mare hatîr, acela de a intra în baie la două-trei luni o dată; doar haina, săraca haină ce primeşte transpiraţia, trebuie schimbată după fiecare năduşeală. 

Lucrurile evoluează destul de lent şi diferit. La 1848, în casa unui boier din Bucureşti se cumpără săptămînal „săpun bun şi prost“ de patru lei şi 20 de bani, albăstreală, piatră de var şi piatră vînătă, scrobeală. Uneori se specifică: „săpun la sofragirie“ sau „săpun prost pentru drum“, sau „scrobeală la spălătorie“. Conacele boiereşti şi casele negustoreşti au anexate o spălătorie, o baie şi mai multe umblători. Dar folosirea apei pe toată ziua şi pentru orice poate fi judecată ca „o nebunie fără seamă“ şi o fudulie excesivă. „Mai mult ce prisoseşte, din ceea ce trebuieşte, este faptă nebunească“, scrie Anton Pann, atunci cînd recomandă orăşeanului „ca în toată dimineaţa, să’şi spele mîinile şi faţa“ şi asta doar pentru că „aşa se cade“, fără „silinţă“, fără să se caute „frumuseţea“ sau „albeaţa“. Folosirea umblătorii aduce şi ea recomandarea spălării mîinilor; din nou, recomandarea trebuie aplicată doar dacă protagonistul „se va aşeza la masă“ şi va dori să mănînce, căci mîncatul este încă tributar degetelor. 

Folosirea mijloacelor de transport în comun mă face să cred că mulţi dintre confraţii mei sînt tributari acestei vechi concepţii de folosirea apei, adică rar şi doar atunci cînd nu se mai poate. Iar criza a tăiat de pe lista obligatorie şi curentă săpunul şi a raţionalizat folosirea apei. Totuşi, fiecare vară e cam la fel, cu mirosuri grele şi năduşeli neprimenite, ceea ce mă duce cu gîndul că, pentru unii, spălarea în apa botezului fu de-ajuns şi, în aşteptarea ultimei scăldătoare, nu prea îndrăznesc să se apropie de baie. 

Constanţa Vintilă-Ghiţulescu este cercetătoare la Institutul de Istorie „N. Iorga“ din Bucureşti. În 2006 a publicat cartea Focul Amorului. Despre dragoste şi sexualitate în societatea românească, 1750-1830.