Moravuri şi slăbiciuni
Cîrciuma reuşeşte să coaguleze o mare parte din formele sociabilităţii, fiind un loc cît se poate de natural pentru reunirea norodului în orice situaţie. Ea este prezentă în fiecare parohie, indiferent de mărimea acesteia. Vînzarea vinului reprezintă principala activitate, dar poate oferi de mîncare trecătorilor sau clienţilor obişnuiţi, distracţie, plăceri trupeşti. La cîrciumă se consolidează prieteniile, se încheie afacerile, se exprimă antipatiile, se rezolvă conflictele, se răspîndesc zvonurile. Este o prelungire a uliţei, dar incinta, prezenţa umană, consumul de alcool îi conferă o oarecare idee de protecţie, de intimitate. Este un teritoriu neutru, dar comun şi familiar în acelaşi timp: un loc al contradicţiilor care aparţine comunităţii. Aici, aproape totul se împarte: vinul, hrana, timpul, poveştile, informaţiile, laudele, sfaturile, ajutorul, uneori femeile. Bărbaţii se întîlnesc la cîrciumă, la cafenea, dar şi la spiţer sau la bărbier. Încheierea unei bune afaceri este un prilej potrivit de a arăta generozitatea, dar şi bucuria, oferind de băut celor din jur. A refuza împărţirea unui pahar poate fi socotit un afront. Venit de la Siştov şi reglînd ceva afaceri, Ghinea sîrbul îşi potoleşte setea şi-şi laudă reuşitele prin cîrciumile Bucureştiului şi, uite aşa, cu "chef de băutura vinului", "n-a putut urmări gardul şi au adormit în Podul Tîrgului de Afară, pă nişte podini", astfel că la primii zori s-a trezit buzunărit, fără pantofi şi căciulă. Uneori documentele ne informează despre prezenţa femeilor la cîrciumă, şi nu este vorba de familia cîrciumarului sau de prostituate, ci de neveste căzute în "patima beţiei". Comunitatea nu priveşte cu ochi buni această inversare de roluri; prezenţa femeii la masă alături de bărbaţi intrigă vecinătatea. Iat-o pe Păuna din mahalaua Popa Dîrvaşi, căzută în "partea curvăsării", prinsă deseori de oameni prin "cîrciume şi cu alţii, ori ţigani sau turci sau ovrei", cînd ar fi trebuit să-şi vadă de casă şi de soţul ei, Tudor zidarul. Sau pe Chiva, din satul Slomnul, judeţul Prahova, ce "umblă din cîrciumă în cîrciumă" şi nu-şi caută de "casă şi de copii", după cum mărturisesc vecinii, în timp ce amărîtul soţ o urmează, dar nu pentru a bea, ci pentru a-i plăti datoriile. De altminteri, această prezenţă contaminează foarte repede reputaţia feminină şi, pînă la asimilarea cu prostituţia, nu mai este decît un pas. În vremuri tulburi sau cînd fenomenul se extinde, puterea şi Biserica se unesc în reglarea acestuia. Cîrciuma, fiind primul loc vinovat de stricarea bunelor moravuri, devine personaj principal în iterarea şi reiterarea unor sancţiuni. De pildă, la 25 noiembrie 1794, mitropolitul Dositei dă o circulară prin care cere "să lipsească cu totul partea femeească de pe la cîrciumi"; spătăreii primesc misiunea de a "cerceta" cîrciumă cu cîrciumă, dîndu-le voie să ridice "nevestele şi fetele" aflate acolo fără motiv, să oblige pe cîrciumari să-şi vîndă vinul, "vinul să-l vîndă totdeauna bărbaţii, care bărbaţi de vor fi căsătoriţi să nu-şi ţie soţia la cîrciumă sau fata". Nerespectarea poruncii atrage pedeapsa: bătaia prin tîrg atît pentru cîrciumar, cît şi pentru celetnica-cîrciumăreasă, urmată de surghiun. Trei zile mai tîrziu, vodă Moruzi dă de ştire tuturor cîrciumilor din Bucureşti că dispun doar de trei zile pentru a pune în aplicare porunca bisericească, dînd mînă liberă marelui spătar şi marelui agă să facă "curăţenie". Mahalagii sînt chemaţi să participe la această operaţiune de curăţenie morală prin denunţarea celor care n-ar fi respectat porunca: "mahalagii să fie datori cînd vor vedea fapte ca acestea urmîndu-se în mahalaua lor pe la cîrciumă sau între vecinii lor numaidecît să dea ştire zabiţilor ca să-i ridice pe unii ca aceia şi să le facă cercetare cu pedeapsă". Chiar dacă are conotaţii morale clare, măsura se leagă mai degrabă de iminenta izbucnire a ciumei. În martie anul următor, vodă se vede nevoit să închidă toate cîrciumile, "cu beţii, cu lăutari, cu jocuri", pentru a proteja populaţia, recomandînd vînzarea vinului cu "ocaua în vas de dus pe acasă". Vînzarea vinului şi ţinerea unei cîrciumi sînt afaceri extrem de profitabile. Banii îi îndeamnă pe mulţi să nu respecte porunca domnească, să nu se teamă de ciumă şi să mituiască pe unul dintre dregătorii puterii pentru a obţine un "havaet" care să le dea dreptul de a-şi continua activitatea printre toţi ceilalţi interzişi. Măsura nu poate să dureze prea mult dacă ţinem cont că Biserica se numără printre cei mai importanţi producători de vin şi este, aşadar, deţinătoarea unui număr mare de cîrciumi, plasate peste tot prin mahalale şi sate. Are tot interesul să obţină profit şi să-şi vîndă vinul şi rachiul, chiar dacă efectele sînt (sau se consideră că sînt) cît se poate de nocive. Cum are concurenţi, ea cere şi primeşte dreptul de a-şi vinde vinul cu întîietate: "Şi vin sau rachiu nimeni să nu fie volnic a vinde din săteni sau din alţii fără numai vinul şi rachiul sfintei mitropolii să se vînză". Abia "cînd nu va mai avea vin sfînta mitropolie să vînză, atuncea care din săteni va vrea să vînză vin, întîi să meargă să ia voie de la sfinţiia sa părintele mitropolit sau de la isprăvnicelul sfinţii sale şi dîndu-i voe, aşa să vînză", sună un hrisov domnesc cu un astfel de privilegiu. Dar are cui să-l vîndă? Românii sînt mari iubitori de vin şi rachiu, iar medicul Constantin Caracaş scrie, la 1828, că plăcerea pentru "băuturi spirtoase" îi domină pe foarte mulţi şi "în zilele de sărbătoare şi Duminicile preferă cîrciumile în locul rugăciunilor din sfintele biserici". Şi cum sărbătorile sînt atît de numeroase, românii se află mai mult prin cîrciumi, decît la biserici sau la lucru. Acum nu trebuie să se înţeleagă că pe uliţele Bucureştilor se află numai oameni beţi, dar băutura vinului rămîne una din patimile românilor. Aşa de mare este cererea că se beau şi "oţeturile" atunci cînd vinurile bune se termină sau nu se fac: "din anul trecut toate oţeturile s-au vîndut... eu aveam o bute de vin stricat, dă-l lăsasem să să facă oţet, şi l-am vîndut tot", scrie un negustor pe la 1784. Patima atinge chiar şi tagma preoţească atît de rău că-l determină pe mitropolitul Ignat, la 1810, să intervină aflînd că "unii din preoţii politii Bucureştilor rău nărăviţi fiind s-ar fi plimbînd prin cîrciumi şi racherii dedîndu-se spre băutură de vin şi rachiu fără de nici o ruşine sau sfiială că se află parte bisericească". Bătaia publică îi aşteaptă pe toţi cei prinşi la cîrciumă şi nu la biserică, acolo unde le este de fapt locul, ca exemplu pentru enoriaşi. Condica Mitropoliei reţine destule cazuri de preoţi rătăciţi prin cîrciumi, uitînd să celebreze liturghia, amestecaţi la "certuri şi gîlcevuri cu enoriaşii", cu chef de "arţag" sau veseli nevoie mare. În duminica Floriilor, popa Neagu şi popa Stoica, în loc să se "întîrzieze în biserică şi să se îndeletnicească în citanii" se adună la cîrciumă cu un alt popă Ion şi, "cuprinşi de băutura vinului, au început a se pricinui" pînă cînd unul dintre ei sfîrşeşte în lumea celor drepţi. Popa Mihai de la satul Greaca este un alt exemplu care, pentru a nu fi caterisit de tot, se angajează ca "vin sau rachiu să nu mai beau fiindcă dintru această pricină mi s-au întîmplat primejdie, încît m-au oprit de preoţie". Dar cum se cunosc proprietăţile curative ale băuturilor alcoolice, i se face un mare hatîr, dîndu-i-se voie să bea 30 de dramuri de vin sau rachiu la "vreo slăbiciune". Or, "slăbiciunea" este un termen atît de cuprinzător...
