Baia, butoiu' și putina

Nu ştiu astăzi de vor mai fi băi publice în Bucureşti, Iaşi sau aiurea prin România. Şi dacă or fi, mă întreb cui or folosi şi ce profituri or mai aduce. Pe vremuri, băile publice erau destul de prezente, mult mai prezente decît în Franţa, de exemplu. Dar acest lucru a fost posibil datorită civilizaţiei otomane atît de prezentă şi a turcilor care le şi foloseau ori de cîte ori se aflau pe pămînturile valahilor. Nu că valahii nu s-ar fi spălat, ci doar că aveau o altă viziune asupra folosirii apei. Vă ofer numai cîteva ipoteze.

Medicul Constantin Caracaş descrie în a sa Topografie a Valahiei edificiul băilor din Bucureşti. Băile nu sînt publice, ci aparţin unor „antreprenori“ care percep un tarif pentru fiecare client. Din acest motiv, accesul nu poate fi decît limitat. Totuşi, o parte a populaţiei Bucureştiului foloseşte acest serviciu pentru că înaintea curăţeniei se află desfătarea, înaintea igienei se află plăcerea. În încăperi mici şi strîmte, un amestec între saună şi baie, 10-12 trupuri deodată sînt îmbăiate de către băieşi. Există însă camere deosebite pentru femei şi alte camere pentru bărbaţi. Mai întîi se freacă membrele cu o gevrea, apoi se spală tot corpul cu „mult săpun“ şi, în sfîrşit, îi vine rîndul şi capului. Apa caldă şi apa rece alungă săpunul şi menţin trupul în amorţire două sau trei ore. Baia nu este numai un prilej de curăţenie, ci şi de petrecere. Clienţii se bucură de întîlnire chefuind în sala de îmbrăcare ceasuri bune, cu lăutari, cu gustări, cu băutură. Încăperile mici, lumea multă, aburii fierbinţi, mirosurile trupurilor şi a rufelor puse la uscat fac ca atmosfera să devină foarte repede „puturoasă“. În plus, băieşii nu acordă atenţie curăţeniei: cearşafuri neschimbate, cîrpe ce trec de la un client la altul, pînzeturi îmbîcsite, maladii contagioase propagate cu uşurinţă. Scopul unei astfel de băi este „desfătarea şi moliciunea asiatică“, nicidecum „curăţenia trupului“, şi asta dintr-un motiv cît se poate de simplu: „fiindcă nu se păzeşte curăţenia cuvenită la aşternuturi şi la rufe“.Doctorul Ştefan Episcupescu laudă calităţile curative ale apei şi oferă o reţetă de „baie întăritoare“ ce ar putea să se urmeze „o dată şi de două ori pe săptămînă“, negreşit numai în zilele „cele mai frumoase şi mai luminoase“, în odăi curate şi bine aerisite. Recomandată tuturor (femeilor şi bătrînilor, bolnavilor şi sănătoşilor) şi pentru orice: „de înviorare, de întărirea trupului, de sănătatea şi frumuseţea trupului“. „Scăldătorul“ şi „scăldătoarea“ se pot cufunda în scăldătoarea „dreasă“ cu o serie de ierburi. Apa, caldă cît „va răbda mîna“, se drege cu „frunză de izmă de grădină, frunză de mătăcină sau lămîiţă, frunză de rozmarin, frunză de jadeş, frunză de cimbru, floare de soc, floare de muşeţel, floare de livant şi foi de floare de trandafir“, peste care se adaugă „o vadră de vin“, dar nu orice vin, ci din cel „bun“. O jumătate de ceas se petrece în marele butoi parfumat şi îmbietor, după care trebuie negreşit să se intre în aşternut, „spre odihna somnului“. Nici n-ar fi de mirare dacă ne gîndim că nu numai miroasele binefăcătoare ale ierburilor penetrează trupul, ci şi aburii îmbietori ai alcoolului. Cum să nu te apuce somnul!?

Baia este, mai întîi de toate, lăudată pentru proprietăţile ei curative. Şi în acest mod este folosită de Eufrosin Poteca. La 1847, aflat în „slăbiciune“, călugărul îl consultă pe medicul Sechel, care „îi didese o reţetă pentru băi“. Conştiincios, Poteca prepară douăzeci de zile la rînd băi calde „cu tărîţe de grîu şi săpun prost“ şi, totodată, îşi curăţă organismul cu o fiertură de zer preparată din „una oca lapte fiert cu cicoare, păpădie, dreagaveiu şi coada şoricelului“. Dieta se urma astfel: „întîiu luam această curăţenie dimineaţa, apoi după ce mă scotea de 3 ori, beam cafea cu lapte; apoi, după un sfert, intram în putina cu apă heartă, şi într-însa era sacu cu tărîţele şi cu săpunul ce ferseseră înpreună“. Deşi baia curativă îi fu de ajutor, Poteca preferă să se asigure şi printr-o cură de alte 20 de băi, dar de astă dată urmate în celebra staţiune balneară de la Mehadia.

Apa vindecă, întăreşte şi abia apoi curăţă. Apa şi săpunul folosite pentru igiena zilnică nu aparţin încă cotidianului, chiar dacă doctorul Caracaş sau doctorul Episcupescu le recomandă ca panacee ale sănătăţii trupeşti. Apa se numără printre ingredientele utilizate în revigorarea organismului slăbit, înfrumuseţarea chipului ofilit, curăţarea trupului molipsit de boli.

Iată cîteva idei de petrecere a verii în putina şi butoiul pline ochi cu vin şi plante de leac.

Constanţa Vintilă-Ghiţulescu este cercetătoare la Institutul de Istorie „N. Iorga“ din Bucureşti. În 2006 a publicat cartea Focul Amorului. Despre dragoste şi sexualitate în societatea românească, 1750-1830.