Umblători, primblători, ieșitori
- un loc pentru trebuințele firii - La începutul secolului al XVIII-lea, secretarul domnitorului Constantin Brâncoveanu (1688-1714), Anton Maria del Chiaro, scria că "valahii resping cu atîta dispreţ obiceiul acelor naţiuni care ţin în odăile lor vase de noapte, încît chiar şi în toiul iernii ies din căldura odăii şi se duc la umblătoarea ce se află într-un colţ depărtat al casei, cu primejdia vădită de a se îmbolnăvi, ceea ce se întîmplă adeseori". Între ţucalul de sub pat sau din colţul odăii, boierii şi ţăranii, meşteşugarii şi călugării preferă, aşadar, să meargă pînă la umblătoarea din fundul curţii. Dar dacă românii nu prea folosesc "oala de noapte", "ţucalul" sau "ciubărul", atunci cum arăta acest "loc comun" de care aveau, totuşi, atîta nevoie? Toaletele româneşti din epoca modernă poartă denumiri cît se poate de poetice - "primblătoare", "umblătoare" - sau cît se poate de practice - "ieşitoare", "privată". În Bucureşti, la Iaşi, pe moşia vreunui boier sau aiurea, între zidurile unei mănăstiri, umblătorile sînt aşezate cît mai departe de locuinţa principală. Tănasie zaraf din Bucureşti şi-a construit "plimbarea" în grădina mare. Pentru a ajunge acolo, trece prin "grădina cea mică", plină de trandafiri, şi, astfel, "necesitatea" se îmbină cu plăcerea unei "plimbăre", frumos înmiresmată de parfumul trandafirilor. Preoteasa Sanda, din mahalaua Sfîntul Gheorghe Vechi, Bucureşti, cheltuieşte 25 de taleri cu facerea a două "plimbări", aşezate tot în grădină, între un "pridvor" şi un "grajd". Atunci cînd spaţiul nu este atît de generos, umblătoarea se ataşează celorlalte "nămestii". Cînd ia cu chirie o prăvălie pe Uliţa Boiangiilor, tot în Bucureşti, Tudor cojocarul cere voie proprietarilor (preoţilor de la Biserica Domnească) să mute umblătoarea, aflată chiar "alăturea cu vatra cuhnii"; deranjat probabil de mirosul nu prea plăcut ce se revărsa spre un alt loc, emiţător de alte "parfumuri"; tot prinsă între pereţii unui grajd se afla şi "primblarea" prăvăliei ce o avea Maria, văduva lui Vasilie căpitan, în mahalaua Răzvadului. În casele boiereşti, ele sînt încorporate clădirii comune cu care comunica prin coridoare: conacul lui Enacache Gane din Iaşi are "două ieşitori" la opt odăi, "toate supt un acoperemînt de oale". Nu toate casele şi nu toate clădirile "publice" dispun de odăi special amenajate pentru o "trebuinţă" atît de "ruşinoasă". Copacii, lanurile de porumb, cîmpurile, grămezile de bălegar, ulucile gardurilor, zidurile mănăstirilor şi bisericilor devin, după împrejurări, "ascunzişuri" pentru a te "uşura". Spaţiul din jurul cîrciumei adună, prin specificul său, mirosuri pestilenţiale în care urina şi fecalele sînt detectate cel mai uşor. Ieşind afară pentru trebuinţele firii, clienţii devin deseori martori indiscreţi ai unor scene "scandaloase": "şi, mergînd eu să-mi fac trebuinţele firii afară, l-am văzut pă numitul cu pîrîta, tot acolo, în spatele casi. Şi ce făceau, eu nu mai ştiu...". Dintre clădirile publice, spitalele sînt cele care "pătimesc" cel mai mult ca urmare a "aerului foarte puturos" emanat de "privăţile" înghesuite între saloane, folosite de zeci de bolnavi, dar necurăţite la timp. O astfel de "duhoare" plutea în Spitalul Colţea pe la 1800 şi ceva, unde bolnavii de dizenterie primesc drept hrană, fie că este post, fie că nu, prune, spanac, dovlecei, mazăre şi varză. Constantin Caracaş, medicul Capitalei, înfricoşat de "atmosfera foarte puturoasă" şi "aerul stricat" ce domnea în majoritatea spitalelor, se bucură atunci cînd reuşeşte să ridice, pentru spitalul cel nou, "o privată la o parte, în nişte chilii despărţite, puse între săli, cu lăzi anume făcute". Lăzile trebuiau să "se deşarte în toate zilele afară" pentru a nu se face "exalaţiuni ce strică aerul". Din aceeaşi grijă pentru aerul curat, Caracaş stabileşte că numai cei "grav bolnavi" au voie "să facă trebuinţele în vase de noapte", toţi ceilalţi au obligaţia de a merge la "privăţile spitalului". În plus, servitorii au printre atribuţii şi datoria de a "deşerta" la prima oră a dimineţii toate "vasele de noapte". Uneori, duhorile deloc plăcute, emanate de aceste locuri amplasate cît mai departe de propria casă, dar aproape de casa vecinului, duc la procese. Iordache Pirsiceanu îl reclamă, în două rînduri, pe vecinul său, Alecu Filipescu, pentru ferestrele de la "sofragerie, spălătorie, bucătărie şi plimbare" ale caselor de pe Podul Mogoşoaei, care nu numai că "privesc în locul său", ci, împreună cu lăturile de la cuhnie, pătrund în curtea sa, strică mirosul şi solul. Casa lui nu mai poate fi o afacere bună, căci nici un client nu vrea un asemenea vecin. Alţi vecini, aceleaşi probleme: slugerul Hagi Dumitrache şi Maria Călinească se ceartă şi ei pentru o "umblătoare foarte adîncă şi largă", săpată chiar în peretele casei femeii şi contribuind la stricarea temeliei. Umblătoarea şi politica Del Chiaro spunea că românilor nu prea le place să-şi facă "trebuinţele firii" în casă. Afirmaţia este susţinută de cronicarii epocii, speriaţi nu atît de pedeapsă, cît de imposibilitatea de a "te uşura afară", la preumblare, departe de privirile celorlalţi. Cînd boierii moldoveni, potrivnici lui Nicolae Mavrocordat (1711-1715), sînt închişi la Edicule, Neculce nu se gîndeşte decît la marea umilinţă la care au fost supuşi, nevoiţi fiind să se uşureze într-un "ciubăr": "şi i-au pus la mare pedeapsă, cît nu lăsa pe nimeni să între la dînşii. Nici pănâ la umblătoare nu-i lăsa să iasă, ce şi acolo cu păzitoriu. Ce mai mult să scîrnăvié într-un ciubăr şi da afară". Privite ca acte "scîrnave", "murdare", jenante, urinarea şi defecaţia au nevoie de intimitate, de "ascunzători", de "loc îndepărtat". Şi atunci nu există pedeapsă mai mare şi mai ruşinoasă decît violarea acestei intimităţi. "Nici la plimbătoare fără paznic nu-l lăsa", notează şi slugerul Şerban Andronescu, atunci cînd descrie surghiunul marelui ban Constantin Filipescu. Deşi se afla exilat pe moşia sa de la Bucov, boierul era supus unui "surgunluc cu mare tărie" prin interzicerea acestei "necesităţi" esenţiale. Conotaţiile umilitoare ale umblătoarei se asociază deseori în ritualul de dezonorare a unor boieri. Ce poate fi mai batjocoritor decît să ţii pe cei mai de seamă boieri ai Moldovei - Lupu Vasile vornic, Cehan vornic, Ureche spătar, Buhuş vistiernic, Furtună comisul, Başotă logofăt - întemniţaţi prin "ieşitori"? Alexandru-Vodă (1631-1633), împotriva căruia boierii veniseră să se plîngă la Ţarigrad, s-a răzbunat cum nu se poate mai bine: cerînd vizirului (bineînţeles că cererea sa a fost însoţită de pungi de galbeni) să-i pedepsească pe "ficleni" astfel încît să le piară cheful de pîră. Tot Alexandru-Vodă (1620-1621) recurge la acelaşi mijloc umilitor şi atunci cînd îi pedepseşte pe asasinii lui Vodă Graţiani. Boierii Şeptilici şi Goia sînt decapitaţi, iar trupurile lor sînt aruncate în "ieşitori". Cronicarul Miron Costin conchide: "şi cu cale le-au făcut, că după scîrnave fapte scîrnave morţi vin?". Pentru unii umblătoarea se dovedeşte totuşi salvatoare. Cînd cihodarul vine să-l ridice din casele cumnatului său, din tîrgul Ieşilor, în zorii zilei (1753), boierul Iordache Stavarache, numai în izmene şi cu "cuşma cé de noapte pe cap", cere un ultim favor: "să intre la umblătoare". Cihodarul, postat în faţa umblătorii, i l-a acordat cu largheţe fără să bănuiască că dumnealui boierul "au încuiat uşa umblătorii pe dinlăuntru ş...ţ au eşit pe feriastră, aşa disculţi şi s-au dus...". "Văzînd atîta dzăbavă la umblătoari", bietul cihodar "au mersu şi au spart uşa", dar n-a găsit decît ibricul, încă plin, semn că boierul nu prea s-a jenat să fugă, chiar şi strecurîndu-se pe fereastră. Şi pentru că tot este asociată cu atîtea mirosuri neplăcute, românii de pe vremea lui Vodă Moruzi (1799-1801) se gîndesc că n-ar fi rău să-şi ascundă banii şi averile prin umblători. Cine ar intra acolo? Cîrjalii lui Pasvanoglu în raidul lor asupra Bucureştilor. Efortul lor a fost răsplătit din belşug, găsind ceva galbeni strălucitori, după cum povesteşte Dionisie Eclisiarhul. Românii nu prea duceau lipsă de umblători, preumblări, ieşitori, "privăţi" pe la 1800. Toate acestea aveau însă strictă nevoie de ceva mai multă curăţenie.
