Pe drumuri "româneşti" spre Europa

Drumurile noastre sînt aşa cum sînt, pline de gropi, noroaie, praf, bălţi, murdalîcuri şi „multe alte grozăvii ce nu se pot spune“, cum ar zice documentele din vremea primei modernităţi. Unii strigă că am avea nevoie de ele, de drumuri, alţii dimpotrivă recomandă avionul şi statul acasă. 

La început de secol XIX, cînd România se deschidea spre „Europa“, era cam tot fără drumuri, tot cu hîrtoape şi gropi, tot cu murdalîc şi noroaie. Cum mare parte a comerţului se afla în mîinile străinilor şi cum numeroasa corespondenţă avea nevoie de o poştă rapidă şi sigură, presiunile statelor „europene“ pun pietrele de început pentru multe drumuri, poduri şi şosele. 

Generalul Helmuth von Moltke, în drumul său spre Constantinopol descrie cu severitate şi oroare drumurile româneşti pe care a „navigat“, în octombrie 1835: „de la Cerneţi pînă la Craiova n-a încetat nici o clipă să plouă şi ca variaţie a nins în cele din urmă. Mergeam cu opt cai, totuşi pe «parcursul» primei poşte am rămas înglodaţi în noroi. Cei doi surugii ai noştri, care călăreau pe caii lor mici, mergeau numai în galop oriunde era cu putinţă, strigînd mereu. Dar aici nu slujeau la nimic, nici strigătele şi nici loviturile cu groaznicul bici gros de piele, cu mîner scurt. Din fericire, se afla în apropiere o altă trăsură. Caii au fost deshămaţi, s-au înhămat în locul lor patru boi, patru oameni au pus umărul la roţi, toţi ţipau şi plesneau din bici. Degeaba, a trebuit să ne dăm jos în noroiul care ne ajungea pînă la genunchi. Am ajuns chiar la prima poştă uzi pînă la piele şi am văzut acum la ce confort trebuia să ne aşteptăm la staţiile de poştă“. Cam aceasta erau condiţiile şi drumurile pe care trebuiau să le înfrunte un călător, sau un negustor, sau un diplomat, toţi aflaţi pe cărările româneşti, fie că se îndreptau spre Viena, fie că se duceau la Constantinopol. Or, împotriva acestor drumuri au vociferat mai toţi diplomaţii străini aşezaţi la Iaşi sau Bucureşti. Primii şi cei mai vocali sînt reprezentanţii puterii protectoare căci interesul lor se lega de drumuri bune care să le asigure o rapidă corespondenţă cu Sankt-Petersburg. De cealaltă parte se aflau diplomaţii puterii austriece, care îşi sprijinea negustorii, susţinuţi de francezi, englezi şi cine se mai nimerea pe drumurile valahilor. La unison se plîngeau de surugii beţi sau hapsîni, de cai mici şi boi slabi, de noroaiele de netrecut, de hanurile friguroase şi pline de ploşniţe, de trăsurile hodorogite şi hamurile uzate, de podurile proaste şi aflate sub ape, de ţăranii ostili, de ploile prea abundente, de lipsa echipajelor la staţii etc. Pe drum, spre Bucureşti (1837), diplomatul francez Edouard Antoine Thouvenel are parte de următoarea situaţie: „N-am ajuns la jumătatea primului popas şi căruţa mea, în care, e adevărat, mă smuceam ca un condamnat, s-a desfăcut în patru bucăţi“. Abandonat de surugiul plecat după alt echipaj, diplomatul îşi petrece noaptea pe marginea unui şanţ. În ciuda acestor neajunsuri, poşta valahă funcţionează mult mai bine decît altele, ne asigură diplomatul german C.A. Kuch. Iată-i mărturia din 1843: „Poşta din Ţara Romînească este cu mult superioară poştelor noastre, în ceea ce priveşte iuţeala cu care călătoreşte, cu toate că acolo nu sînt deloc şosele, astfel încît surugii sînt siliţi de a se feri la tot pasul de hopurile drumurilor stricate chiar din goana cailor“. Uşor pentru o brişcă să alerge cu iuţeala vîntului prin hîrtoape, greu pentru negustorul cu marfă „fragilă“ ajunsă pe bucăţi la destinaţie, pentru călătorul cu scule şi acareturi udate de ploi, stricate de noroaie, ciobite de drumuri proaste, pentru demoazela ce-şi va fi văzut pianul şi cărţile abundent botezate de apele rîurilor înainte de a fi folosit în vreo casă de boier mare, pentru zgîrcitul ce va fi trebuit să scoată bani la fiecare popas, pentru călătorul grăbit ce va fi trebuit să aştepte întoarcerea cailor de la păscut. Revin la acelaşi general Moltke care face o socoteală riguroasă a drumului Craiova – Bucureşti: 54 de ceasuri, cu 144 de cai, 4 boi, 36 de surugii, 18 grăjdari, 18 şefi de staţii. Or, o şosea bună ar fi avut nevoie doar de 12 cai şi 30 de ceasuri. Nu poate trece peste „obiceiuri“ aiuritoare care întîrziau plecarea „diligenţei“: la staţiile de poştă cai erau la păscut şi se aştepta venirea lor, hamurile proaste se rupeau în mijlocul drumurilor şi se aştepta repararea lor, şi cînd totul părea bine, surugiul făceau un popas pentru a-şi aprinde un ciubuc. 

Drumurile noastre sînt departe de a fi funcţionale, şi cu toate acestea sînt folosite, aşa cu hîrtoape şi noroaie, cu murdalîc şi praf, cu cîini şi staţii de poştă infecte. Şi tot sperăm că vociferările diplomaţilor europeni vor avea efect, măcar în acest veac.  

Constanţa Vintilă-Ghiţulescu este cercetătoare la Institutul de Istorie „N. Iorga“ din Bucureşti. În 2006 a publicat cartea Focul Amorului. Despre dragoste şi sexualitate în societatea românească, 1750-1830.