Despre necesitatea unei istorii a copilăriei
Luminiţa Dumănescu (coord.), 9 ipostaze ale copilăriei româneşti. Istorii cu şi despre copii de ieri şi de azi, International Book Access, 2008.
Copilăria a intrat în sfera cercetării de foarte puţin timp; nici măcar nu mai este nevoie să spun că acest lucru se datorează istoricului francez Philippe Ariès. Subiectul pare a fi unul dificil de abordat, din lipsă de surse care se concentrează în jurul adultului şi, mai puţin sau aproape deloc, asupra copilului. Şi totuşi, grupul de tineri cercetători strînşi în jurul Luminiţei Dumănescu, deja cunoscută pentru publicaţiile sale în această direcţie, reuşeşte să ofere, meritoriu, diferite „ipostaze“ ale copilăriei.
Mai întîi de toate, pentru a intra în sfera „dezbaterilor“, copilul trece prin analiza juridică. Codurile de legi, de la Legiuirea Caragea şi pînă la Codul Civil, au încercat să încorseteze, în cadrul rigid al legii, vîrstnici şi nevîrstnici, legitimităţi şi ilegimităţi. Or, aceste definiţii au ca argument suprem accesul la patrimoniu şi la slujbele cele politiceşti. „Copilul din flori“ arată grija acestor societăţi pentru reguli şi moravuri, căci bastardul oglindeşte clar „păcatele părinţilor“ (Nicoleta Roman), iar locul lui nu poate fi decît la „margine“, în anonimat: „din curvie sînt cîţi din împreunare fără de lege se nasc“, decide ritos Legiuirea Caragea (1818). Abia Codul Civil avea să transforme „creatura bastardă“ în „copil natural“, dar fără a opera şi la nivelul „drepturilor“ asupra patrimoniului, invocate doar în cazul „legitimării“ (Aurora-Livia Chiţu).
Aducerea pe lume a unui copil este un eveniment aşteptat şi dorit, căci micuţul nu poate fi decît un „dar de la Dumnezeu“. Bineînţeles că pentru cei scăpătaţi şi cu familii numeroase încă un copil nu poate fi decît o gură în plus de hrănit, dar el era parte a familiei de care trebuie să se îngrijească. De pildă, să-l vaccineze, căci modernitatea românească se deschide cu o amplă campanie privind sănătatea publică, unde „oltuirea“ ocupă un loc principal, iar preotul devine instrument important de „popularizare“. Uneori însă măsura pare dificil de aplicat: „1815.
Înţelegînd dohtorul cel mare că preoţii nu îndemnează, nici nu silesc pe oameni a-şi altoi pruncii lor“, că n-au „rîvna cu care sînt datori preste tot locul spre sporirea oltuirii“ „au căzut supt cuviincioasă pedeapsă“, se scrie într-o circulară a episcopului Vasile Moga din 20 decembrie (Ana Grama). Sau să-l trimită la şcoală, aşa cum se decide printr-un Decret gubernial din 8 octombrie 1829: „… toţi copiii de la 5 ani pînă la al 13-lea an să meargă la şcoală, dacă nu şi vara măcar toamna şi iarna, şi dacă nu vor părinţii săi de bunăvoie, să se pedepsească, ca să trimită copii… să înveţe legea cea creştinească şi năravurile cele bune“ (Ana Grama).
Secolul al XIX-lea aduce cu el şi ampla dezbatere asupra relaţiei trup-igienă-comportament pentru care se construiesc reguli şi regulamente, instrumente de corijare şi îndreptare, prezente mai ales în universul şcolarului. Căci educaţia copiilor devine „o competiţie pentru orgoliile adulţilor“ (Cătălina Mihalache), adulţi care acordă educaţiei corective un rol mult mai important decît vîrstei. Astfel aruncatul cu o prună în geamul unui profesor sau „zbieretele“ de întîmpinare a unor dascăli devin „mari delicte“ însoţite de excluderea din gimnaziul de la Blaj pe la început de secol XX (Daniela Mîrza).
În aceeaşi idee a controlului impus asupra corpului avea să fie introdusă şi promovată „educaţia fizică“. Rostul său este „disciplinar, igienic şi naţional“ – scria Augustin Latiş, profesor de sport la 1943. Absenţa unei baze materiale corespunzătoare avea să menţină multă vreme sportul în sfera jocului, spre delectarea şcolarilor (Bogdan Popa).
Despre copilărie, Slavici, Rebreanu, Agârbiceanu şi mulţi alţii îşi amintesc cu drag şi nostalgie: „avusesem o copilărie care, acum la vîrsta care mi-a fost dat să ajung, după dezamăgirile prin care am trecut şi-n împrejurările în care îmi petrec viaţa mi se pare înspăimîntător de fericită“ – avea să noteze Slavici. Şi toţi la un loc vorbesc idilic despre „miresmele“ şi „gusturile“ acelei epoci: fîn proaspăt cosit, brazdă afînată, mirosul îmbătător al cozonacului de Crăciun, gustul găluştelor cu păsat şi carne grasă afumată sau mămăliga cu fasole sau plăcinte cu brînză şi ouă şi cîte altele (Luminiţa Dumănescu).
Salutăm aşadar cu entuziasm contribuţiile autorilor, cu speranţa că fiecare studiu va căpăta amploare într-un vast şantier care să ne oferă „poveşti“ despre copilăria noastră.
Constanţa Vintilă-Ghiţulescu este cercetătoare la Institutul de Istorie „N. Iorga“ din Bucureşti. În 2006 a publicat cartea Focul Amorului. Despre dragoste şi sexualitate în societatea românească, 1750-1830.
