Unde-s vremurile bune?

(Apărut în Dilema veche, nr. 182, 5 Aug 2007)

Seceta şi căldurile excesive din aceste zile au devenit subiecte majore în mai toate analizele cotidiene. Se caută explicaţii, vinovăţii, soluţii. Toată lumea se aventurează în ipoteze care mai de care mai hazardate şi încălzirea globală şi tăierea pădurilor au devenit explicaţiile cele mai la îndemînă. Guvernanţii noştri privesc neputincioşi cum vremurile le sînt potrivnice şi denunţă că săraca Românie ar fi de vină, întrucît “are o infrastructură numai pentru vreme bună” (declaraţia unui om politic). Sîntem, aşadar, încă la 1800, “goi” în faţa “furiei dezlănţuite a naturii”?

Mărturiile secolului al XVIII-lea – cronici, însemnări, documente de arhivă – stau dovadă că vremea a fost dintotdeauna “capricioasă”. De la 1701 şi pînă tîrziu către 1800, vremea bună n-a prea fost prezentă prin ţările române. În Transilvania, pentru care documentaţia este mult mai amănunţită, “întîlnim 17 ani cu ierni grele, 46 ploioşi (dintre care 19 cu inundaţii şi 14 cu căderi de grindină) şi 37 ani cu călduri excesive (dintre care 17 secetoşi)*”. Nici în Ţara Românească şi nici în Moldova vremurile nu se prezintă diferit. În Moldova, la 1706 sînt inundaţii, lăcuste şi ciumă, pentru ca 1710 şi 1711 să fie ani bîntuiţi de secetă. Atît de “cumplită” fu seceta că apa devenise un lucru rar şi de mare preţ. Între 1717-1719, seceta şi foametea cuprind toate cele trei provincii. Pentru a uşura poporul, vodă Ioan Mavrocordat, domnul Ţării Româneşti, cere sultanului anularea unor biruri, după cum scrie cronicarul Radu Popescu: “Într-această vară, era în ţară mare sécetă, şi nu să făcusă pîine mai nimic, ci era mare foamete, cît mulţi oameni muriia de foame, nu numai la ţară, ci şi în Bucureşti, în toate dimineţile să găsiia pă uliţă oameni morţi de foame. Ci cu toate cu acéstea iarăşi salahori şi cară s-au trimis la Odrii (Adrianopol) de au scos şi văcăritul, şi alte dăjdii”. Seceta a reveni în 1724 şi 1728 în Moldova, 1726 şi 1728 în Transilvania şi Banat. Şi dacă 1729 se dovedeşte a fi an bun, cu “bucate dîn destul” şi “pîinile mari”, ciuma şi “timpurile proaste” din anul următor (1730, ce s-au prelungit pînă în 1735) readuc frica şi foametea. Dacă nu-i secetă, atunci sînt inundaţii şi ploi prea multe, cum s-a întîmplat în anii 1735 şi 1736, sau ninsori prea grele, ca la 1740, sau lăcuste, cum a fost în 1746, sau din nou secetă, 1748-1749, sau grindină, 1750-1751 şi ani “nesfîşiţi” de “ploi vijelioase şi ruperi de nori”, 1752-1754. Şi cînd în sfîrşit se anunţă un an de “linişte” (1756), cu belşug la recolte - acest an “au fost foarte bogat în grîu, orz, porumb, vin, mei şi altele” – românii sînt loviţi de ciuma ce se prelungeşte pînă spre 1761. Urmează ani cu ploi abundente şi inundaţii, 1773-1780, lăcuste, 1778-1782, ierni foarte grele, cu topirea rapidă a zăpezilor, 1784, şi ninsori în mijlocul lui septembrie, şi iarăşi ploi şi iarăşi inundaţii, 1785-1787, şi secetă, 1793-1795, şi, de parcă n-ar fi fost suficient, lăcustele dau şi ele năvală. Şi ieri, ca şi astăzi, au fost destui cei pentru care “vremurile proaste” s-au dovedit, de fapt, “bune” şi, mai ales, profitabile. Pentru Alexandru vodă Moruzi, de pildă, domnul Ţării Româneşti, seceta şi lăcustele din 1795 sînt un bun prilej de îmbogăţire, speculînd preţul grîului şi porumbului. Dionisie Eclisiarhul descrie avariţia acestui domn astfel: “iar domnul Moruz au găsit prilej cum să cîşti/ge bani, că nu-i era destul venitul domnii; şi strîngînd mult grîu / de zaherea (provizii) de pe unde găsiia, plătind şapte lei chila, apoi îl vindea / în Bucureşti la pitari cu 40 de lei chila, fiindcă oprisă să nu să cumpere din altă parte grîu, numai de la magaziia domnească să să cumpere, de / a face pîine în Bucureşti. Şi cu porumbu încă făcea negustorie, încă / au luat bani de pe la toate mînăstirile ceale mari din ţară, cu cuvînt // de împrumutare, să cumpere porumbu să dea la oamenii cei lipsiţi de bucate, / însă porumbu au cumpărat şi l-au vîndut oamenilor cu bani îndoiţi şi în/treiţi, şi banii mînăstirilor nu i-au mai dat nici decum, ci i-au înghiţit / el”. Să nu credeţi că vodă Moruzi era singur în această “afaceri”, boierii din anturajul lui au speculat, şi ei, pe cît a fost posibil, lipsa şi foametea*.

Personajele, vremurile, moravurile, “infrastructurile” nu ne sînt prea străine, nu-i aşa?

* Informaţiile de la Paul Cernovodeanu şi Paul Binder, Cavalerii Apocalipsului, Editura Silex, Bucureşti, 2001, p. 126.