„Festin” cu lupii
La începutul secolului al XIX-lea, peisajul diferă foarte mult de cel cunoscut nouă astăzi. Pădurile şi crîngurile acoperă mare parte a zonei de deal şi munte. Peisaje mirifice se deschid sub ochii călătorului ostenit de drum şi de cîmpiile întinse şi aride din sudul ţării. Dar aceste păduri ascund necunoscutul, pericolul, frica, temerea. Dacă scapă de tîlhari, îl aşteaptă întîlnirea inevitabilă cu jivinele pădurii. Dacă s-a strecurat în tăcere pe cărările de munte, ferindu-se cît se poate de hoţii de drumul mare, întîlnirea cu lupii sau urşii ţine doar de noroc. „Monştrii“ care populează pădurile de cum dă prima zăpadă – lupii – alimentează temerile tuturor. Prins între zăpezi, călătorul trebuia să aibă cai buni şi ageri care să alerge mai repede decît haitele înfometate; cai obişnuiţi cu urletele şi atacurile, astfel încît să nu se lase speriaţi de întîlnirile de prin pustii. Căci, pe drumurile de sub munte, doar bidiviii buni îl pot salva de un „festin“ cu lupii, ştiind că surugiii mînă cît mai repede, fără să privească în urmă, fără să oprească pentru a-l scăpa pe cel care, din nebăgare de seamă, ar fi fost aruncat în zăpadă.
Agresivitatea şi îndrăzneala cu care se coboară prin sate, rapiditatea atacurilor au dus la naşterea de legende colportate de fiecare călător singuratic pe drumurile şi prin pădurile valahe. Pe la 1850, pe malurile Prutului, circula o poveste terifiantă: cică într-o iarnă, un ţăran şi-a pus în sanie soţia şi cei patru copii, plecînd cu treburi într-un alt sat. Dar dacă sania fu cum fu, caii nu erau nici prea iuţi, nici prea puternici. Ieşit în cîmpie, ţăranul se pomeni urmărit de o haită de lupi ce se apropiau mai repede decît ar fi putut să „zboare“ sania. Ce ar fi putut să facă: să se lase pradă fiarelor sau să cîştige timp sacrificînd pe unii dintre membrii familiei? Şi se gîndi la sine, şi mai puţin la odrasle… Mai întîi, fu aruncat cel mai mic, cîţiva lupi se opriră… dar haita îşi urmă drumul. Şi cînd colţii lor se apropiară iarăşi de copitele cailor, urmă un alt copil… alţi lupi se opriră, dar ceilalţi îşi continuară goana… Şi urmă un altul… Urletele disperate ale mamei n-avea cum să le audă în iureşul unei lupte pe viaţă şi pe moarte. Şi chiar dacă le-ar fi auzit, i-ar fi cerut să se arunce ea… dacă ar fi avut curajul… În sat, ajunseră cu bine doar ţăranul şi mama împietrită de groază… Primul drum fu direct la vătaf, cerîndu-i să-l pună în lanţuri pe tatăl criminal. Judecata însă, analizînd circumstanţele şi punînd în balanţă cîştigul şi pierderile, îl absolvi de orice vină.
Realitatea pare a fi una de luat în seamă, întrucît mulţi lupi coboară prin sate şi nu se lasă speriaţi de nimeni şi de nimic. Or, dacă pădurile şi iarna le sînt atribuite de drept şi de fapt, prezenţa lor prin curţi, coşare sau odăi contribuie la construirea unui teritoriu imaginar al fricii. De pildă, anii 1837 şi 1838 par a fi unii dedicaţi lupilor. Prin 12 iunie 1837, un lup turbat intră în satul Băicoi, judeţul Prahova, atacă pe un Costache străjerul, ce se afla în uliţă, şi se refugiază sub patul unui alt localnic, găsindu-şi acolo sfîrşitul, omorît de sătenii speriaţi. Alt an, alt lup turbat bîntuie prin satul Vînători, judeţul Vlaşca, răneşte trei localnici şi se refugiază în satul vecin. În mai apare în Ciumaţi, judeţul Ilfov, atacă un ţăran aflat la cîmp şi mai mulţi boi, care, îmbolnăvindu-se de turbare, mor la scurtă vreme. În timp ce la Bratovoeşti, judeţul Argeş, pe înserat, lupul intră direct în coşar fără teamă, flămînd şi dornic să-şi potolească foamea. Fiul, trimis de tată să alunge lupul, încearcă să se apere, apucîndu-l de urechi. Lupta este inegală, tînărul neavînd forţa necesară pentru a i se opune. Îl salvează ceilalţi săteni care, alertaţi de strigătele familiei, se grăbesc să intervină. Scapă vitele din coşar, dar mîinile şi capul îi sînt pline de răni grave (23 februarie 1838). Un alt lup apare tot noaptea, la Smedeni, judeţul Dolj, tot în coşar, la Radu Radovi, şi povestea se repetă: „Auzind cîinii lătrînd şi o vacă zbierînd, au ieşit numitul afară şi au mers de-a dreptul la uşa coşarului“. Radu foloseşte aceeaşi tactică: apucă lupul de urechi şi-l doboară la pămînt. Are mult mai multă forţă decît tînărul şi reuşeşte, pînă la urmă, să-l omoare. Mîinile sfîrtecate vor avea însă nevoie de îngrijiri pentru multă vreme (10 martie 1838).
Multe dintre aceste întîmplări vor fi fost povestite şi repovestite iarna, la gura sobei, stîrnind admiraţie şi teamă, respect şi furie, îngrozindu-i pe copii, pe femei şi chiar pe cei mai iscusiţi vînători. „Lupii, bă...“ trezeşte şi astăzi fiori de groază.
Constanţa Vintilă-Ghiţulescu este cercetătoare la Institutul de Istorie „N. Iorga“ din Bucureşti. În 2006 a publicat cartea Focul Amorului. Despre dragoste şi sexualitate în societatea românească, 1750-1830.
