Masacrarea ultimului cronicar
Unele cărţi nu merită prea multă atenţie. E de-ajuns o privire pentru a sesiza inutilitatea şi risipa de hîrtie. Dar dacă eu sînt pe deplin lămurită că drumul maculaturii este către reciclare, alţii dau gir acestei maculaturi prin punerea în circulaţie. Acest lucru mă face să scriu despre maniera brutală în care a fost masacrat ultimul cronicar. În 1999, Constantin Mihăescu-Gruiu se „învredniceşte“ cu scoaterea primei ediţii a cronicii postelnicului Manolache Drăghici. Titlul în ediţia princeps din 1857 este acesta: Istoriea Moldovei pe timp de 500 de ani. Pînă în dzilele noastre, scrisă de post. Manolachi Drăghici, Iaşi, 1857, Tipografia Institutului Albinei. Bineînţeles că o astfel de iniţiativă ar fi trebuit salutată, căci cine mai are astăzi timp de ediţii critice. Dar vai, sărmanul postelnic a ajuns mai contemporan cu anul 1999 decît ar fi visat şi sperat vreodată. Socotind domnul Mihăescu-Gruiu că-i prea „urîtă“ limba moldovenească de la 1857 şi „graiul prea de neînţeles“, cu „exces de arhaisme şi regionalisme“, că postelnicul Manolache îi cam incult, altfel cum să explice „puzderia de dezacorduri gramaticale“, s-a apucat să transpună textul în „litera şi graiul zilelor noastre“, plantîndu-l pe Manolache Drăghici de pe dealul Copoului direct pe strada Victoria Socialismului. Aferim şi vai de noi! Toţi marii noştri erudiţi care şi-au tocit coatele pe băncile bibliotecilor încercînd să fie cît mai aproape de textul iniţial se vor răsuci în mormînt citind cu cîtă seninătate ne spune dl Mihăescu-Gruiu că limba moldovenească de altădată nu are nici o relevanţă. De altminteri, din explicaţiile pe care le dă în prefaţă, nici evenimentele narate de postelnicul Drăghici nu prea corespund opiniilor dlui Mihăescu-Gruiu şi îi cît pe aci să le modifice şi pe astea, dar slavă Domnului, doar le amendează prin note şi comentarii: „după unele paragrafe sau părţi de capitole care prezentau evenimente sau amănunte într-un alt cadru decît cel validat de istorici, am făcut (cu litere mici) comentarii pentru a marca controversa“ (p. 13). Din cîte ştiu eu, istoricii sînt interesaţi mai degrabă de viziunile autorului asupra evenimentelor, şi nu de o istorie unică şi scrisă după directive. Nu sîntem oare sătui de atîta istorie „oficială“, „unică“ şi „irelevantă“?
Ce este oare mai frumos decît graiul de altădată, cu arhaismele şi regionalismele lui, cu savoarea şi „dulceaţa“ blîndă a epocii?! Dar asta e valabil doar pentru oamenii „simţîtori“, nu aşa pentru orişicine, pentru savanţii prăfuiţi cu nasul în arhive, şi nu pentru tot cititorul pasionat de vremurile de demult. Cel puţin aşa reiese din transpunerea dlui Mihăescu-Gruiu. Aşadar, totul devine actual, abrupt şi fără conţinut. Iată un fragment: Constantin Ipsilanti „au înfrumuseţat oraşul numai cu o zidire pe sprînceana dealului Galaţii, în faţa Iaşului, spre amiazăzi, la care au făcut şi pod pe Bahluiu... iar curţile cu două rînduri au ars în anul 1814, păstrîndu-se numai nişte bucăţi de zidiri oable“ (p. 62). Manolache Drăghici povesteşte frumos şi nu-i nevoie de alte amănunte pentru a-şi imagina cineva zidirea de pe sprînceana dealului, şi zidurile oable, şi... Dar, dl Mihăescu porneşte de la premisa că toţi cei preocupaţi sau doar pasionaţi de istorie sînt cam nărozi şi fără prea mare experienţă în citirea textelor vechi, aşa că nu au cum înţelege „concepte“ grele ca „zidire“, „sprînceană“, „rînd“, „oblu“ şi-i trage dumnealui o interpretare de se duce în gard toată frumuseţea textului. Iată ce ieşi: „a înfrumuseţat oraşul doar cu o construcţie făcută pe vîrful dealului Galatei din faţa Iaşului spre miazăzi, pentru care a realizat şi un pod pe Bahlui.... curţile cu două nivele au ars în anul 1814, păstrîndu-se din ele numai nişte ziduri drepte“ (p. 225). „Realizări măreţe“ făcu Constantin Ipsilanti fără să ştie că „realizează“, ci doar zideşte. Şi răstălmăcirile se prăvălesc că doar trebuie să sune cît mai „lemn“ şi cît mai prost: „după aceasta Moruzi şi-a îndreptat atenţia şi asupra stării de nesuportat a străzilor pe care nu era posibil să circule trăsurile în timpul noroiului care să făcea din cauza adînciturilor de la roţile carelor şi trăsurilor“. În timp ce Manolache spunea cam aşa: „după aceasta, văzînd starea ce«a» nesuferită a uliţelor, pe care nu era chip a umbla trăsuri în vremea glodului, din pricina săpăturilor de cară şi a trăsurilor, ci se făcea mai ales toamna la întoarcerea cărăuşilor din ţara de jos...“ Lectura (şi citarea) unei astfel de cărţi este hilară, tristă şi batjocoritoare pentru tagma cercetătorilor, în general. Deşi mulţi dintre colegii mei recunosc că au de-a face cu o „ediţie proastă şi plină de greşele“ o folosesc, dîndu-i curaj dlui Mihăescu să mai purceadă şi la masacrarea altora. N-ar fi mai drept pentru cronicarul Drăghici să-l cităm corect? N-ar fi fost mai simplu ca dl Mihăescu să-şi recunoască neputinţa şi să-l lase în pace pe Manolache Drăghici?
P.S. Domnul profesor Andrei Pippidi pregăteşte, de mulţi ani, o ediţie cu adevărat critică a postelnicului. O aşteptăm, ştiind că frumuseţea poveştii va fi aşa cum a vrut Manolache Drăghici să fie. Sperăm doar să nu aşteptăm alţi mulţi ani!
Constanţa Vintilă-Ghiţulescu este cercetătoare la Institutul de Istorie „N. Iorga“ din Bucureşti. În 2006 a publicat cartea Focul Amorului. Despre dragoste şi sexualitate în societatea românească, 1750-1830.
