"Să alergaţi la biserici..."

„Vă facem ştire că datoria unui creştin pravoslavnic este a avea credinţă şi evlavie fierbinte spre cele dumnezeieşti, a păzi la sfintele biserici i sărbătorile de praznice, a se ispovidi, a se griji şi a fi feriţi de fapte împotrivitoare legii, şi cînd acestea le va păzi un norod şi va arăta credinţă în faptă, negreşit vor cîştiga mila dumnezeirii sale şi vor petrece, ei şi pămîntul acela, păziţi şi feriţi de toate relele“ (10 decembrie 1783).  Pitacul aparţine lui vodă Moruzi, dar are şi acordul/cooperarea feţelor bisericeşti, adică mitropolitul şi cei doi episcopi din Ţara Românească. El notează şi reaminteşte datoriile oricărui creştin şi maniera de raportare la practica religioasă: mersul la biserică, respect pentru sfintele sărbători, practica spovedaniei, a împărtăşaniei, un comportament conform cerinţelor constrîngătoare ale practicii creştine şi regăsite în legile laice. Este nevoie ca aceste percepte să fie amintite, citite cu glas tare la răspîntii, pronunţate în biserici, aduse spre ştiinţă protopopilor, ispravnicilor spre a fi difuzate apoi către enoriaşi? Se pare că da, dacă ţinem cont de numeroasele pitace pe aceeaşi temă. Acelaşi vodă Moruzi revine un an mai tîrziu, reamintind porunca ce nu prea fusese urmată: „vă facem în ştire că încă din anul 1783, la luna lui decemvre am fost scris cărţile domniei mele şi v-am arătat că datoria unui creştin pravoslavnic este a avea credinţă şi evlavie fierbinte spre cele bisericeşti“ (8 august 1785). Or, creştinii de pe vremea lui Moruzi se raportează la practica religioasă cu totul altfel decît şi-ar dori vodă sau mitropolitul: trec pe la biserică cam rar, femeile sînt ceva mai evlavioase, în condiţiile în care cîrciuma se află consecvent prin preajmă, nu prea merg la spovedanie sau împărtăşanie, şi iau în serios doar partea lumească a întregului ritual, adică „priveala“ şi jocul. „Ne aduceţi pe Domnia Mea la multe griji şi zdrobiri a inimei“ – avea să scrie cu năduf vodă, fără să reuşească să-şi aducă norodul la biserică, deşi plantase chiar în faţa ei un jug, un stîlp al infamiei, destinat „leneşilor şi proştilor“.

Acelaşi lucru va încerca şi vodă Mavrogheni (1786-1790): biserici deschise zi şi noapte, preoţi cîntînd slujba, indiferent de oră, vecerniile şi utreniile contopite în slujba de seară, pentru a valoriza astfel timpul creştinului; porunci verificate prin descinderi ad-hoc şi sub anonimatul deghizării lui vodă într-un preot oarecare sau într-un călugăr refugiat, la vreme de seară, pe treptele unei biserici dintr-o parohie aleasă la întîmplare. Fidelilor li se cere participarea activă la acest program, fiind „sfătuiţi“ să treacă pragul bisericii seara, cînd se întorc de pe la slujbe, obligaţi să fie parte integrantă din liturghia duminicilor şi a sărbătorilor. Orice derogare de la acest program duce la pedeapsa cu bătaia, în public. Într-o primă fază, măsurile, atent supravegheate de vodă, vor da roade. Un martor ocular va constata: „şi aşa să umplea besericile de oameni de frica poruncii, iar nu pentru dragostea lui Dumnezeu“. Odată vodă trecut la cele veşnice, măsurile se risipiră  în cele patru vînturi, iar norodul se întorsese tot la ceea ce îi plăcea mai mult: adică „priveala“ şi „petrecerea“. Acest lucru îl va face pe dascălul Ioan Dobrescu de la biserica Batiştei să critice cu virulenţă „priveala“ românului: „la biserică mergeam ca la o priveală, care şi mai care cu haine mai bune, muerile cu felurimi de podoabe drăceşti: iar nu să intrăm în biserică cu frica lui Dumnezeu, să ne rugăm pentru păcate… Nu credeam în Dumnezeu, numai în ziduri, în haine, în înşelătorii, în mîncăruri bune, în beţii şi mai vîrtos curvia de faţă“. Aşadar, mînia lui Dumnezeu şi ciuma din 1813 nu sînt decît rezultatul firesc al acestei credinţe oarecum altfel decît ar trebui sau s-ar vrea să fie. 

În acelaşi timp, mărturiile epocii vorbesc de îndîrjirea cu care se ţin posturile, de pregătirile din preajma sărbătorilor, de ridicarea de biserici, de pelerinaje, de daniile numeroase către cele sfinte, care ar putea fi considerate tot atîtea dovezi ale pietăţii românilor. Dar şi de o „viaţă creştină“ populată intens de practici magice, de descîntătoare, de vrăjitoare şi doftorese, de moaşte şi icoane făcătoare de minuni. Sînt oare aceste mărturii atît de contradictorii suficiente pentru a spune că românii erau/sînt încă  „creştini superficiali“ sau „cei mai creştini din lume“? Păi, nu prea: sîntem aşa cum sîntem, nici mai buni, nici mai răi decît alţii. Doar atît: lipsa educaţiei a fost o constantă a societăţii noastre, preoţii din trecut ofereau doar „simplitatea“ credinţei că nu prea ştiau „carte“, Biserica de azi tace… 

Constanţa Vintilă-Ghiţulescu este cercetătoare la Institutul de Istorie „N. Iorga“ din Bucureşti. În 2006 a publicat cartea Focul Amorului. Despre dragoste şi sexualitate în societatea românească, 1750-1830.