Vara și lucrarea ei

Cine mai are astăzi timp şi inspiraţie pentru a pune pe seama climei multe dintre obiceiurile, bolile, trăsăturile unei naţii? Mai nimeni... Pe la începutul secolului al XIX-lea, doctorii scriau de zor despre această legătură inerentă, insistînd asupra faptului că „sulimanul climei“ face diferenţa între diferitele naţii şi este un instrument util în deosebirea unui „arap (sic!) dintr’un ţarigrădean, un ungur dintr’un neamţ, un leah dintr’un muscal, şi un englez dintr’un american“. Aserţiunea îi aparţine doctorului Ştefan Piscupescu, care merge chiar mai departe vorbind despre „frumuseţea chipului şi şînţ vîrtutea trupului“ modelate după „minunata lucrare“ a climei. În timp ce doctorul Constantin Caracaş vorbeşte mai degrabă de schimbările bruşte de temperaturi din lunile mai şi iunie sau de căldurile excesive al lunilor iulie şi august (cu media de 25-27 de grade la umbră), responsabile de multele boli ale norodului.  Or, „căldura mare“ necesită un comportament aparte. Ea este benefică pentru orice organism viu şi „înviorează pămîntul de frumuseţea florilor şi de dulceaţa miroaselor feţii cîmpiilor“ şi „subţiază şi uşurează apa şi aerul“, iar „trupurile cu viaţă saltă şi se dezmiardă“. Multe sînt beneficiile acestui anotimp atît pentru trup, cît şi pentru minte, căci le este dat să respire miresmele naturii, să se bucure de apă şi scaldă, să se lase în voia vînturilor uşoare, să se hrănească cu rodirile pămîntului. Aceleaşi „călduri“ sînt „vinovate“ de punerea în lucrare a apelor puturoase, căci peste tot se află bălţi, heleşteie, lacuri, mai niciodată curate şi mai niciodată îngrijite. Doar ploaia săracă spală totul în jur şi duce cu ea murdalîcul uman. 

Şi cînd e secetă... putoare... căci apele stătătoare sînt pline de ierburi, cadavre de animale şi „multe alte materii“ care „putrezesc de căldura cea mare“ şi înverzesc luciul apelor, „evaporînd exalaţiuni puturoase, umplînd de hidrogen azotat sau de aer carbonat atmosfera, stricînd-o şi aducînd vătămare sănătăţii“ – scrie medicul Caracaş pe la 1828. Aerul stricat şi încins de căldură are efect negativ asupra nervilor şi pîntecelor, ducînd la boli endemice şi de care doar sfînta ploaie te poate scăpa. Cîteva sfaturi se cer, aşadar, pentru păstrarea şi ocrotirea sănătăţii. Mai întîi de toate, tot omul este dator să aibă grijă la hrană şi la băutură: ar fi de preferat „să se ferească de hrana de peşte şi de raci“, cum şi „fereala de băuturi reci şi îngheţături“, mai ales după „osteneală şi năduşeală“. Recomandat ar fi să se consume ceaiuri călduţe, de muşeţel, îndoite cu lapte şi îndulcite cu „zahar“. Şi cine are, ar putea să sastisească în compania unei „fierturi de şărbet de cuişoare, îndulcit cu zahar“. Fereala de peşte ţine de maniera de conservare a lor, căci aduşi, mai ales de la Dunăre, ajung la destinaţie după ore bune, dar într-o stare avansată de  „stricăciune“.  O poliţie sanitară nu s-a inventat încă, aşa că precupeţii îi vînd fără remuşcări, aducînd vătămare populaţiei şi provocînd friguri. Se recomandă consumarea peştelui proaspăt, de prin bălţi şi heleşteie, cu toate că nu-i atît de dulce ca cel de Dunăre, şi nici atît de bun, păstrînd, oricît ar fi de „curăţit“, mirosul de noroi. Nici peştele sărat nu-i prea bun în mijlocul verii, întrucît se mistuie greu. Răsfăţul suprem al acestor veri îl constituie pepenii, cultivaţi peste tot şi de oricine, buni, dulci, aromaţi, gata să răcorească orice trup încins de marea fierbinţeală. Ananaşii, harbujii, lubeniţele, gadalupele sînt „hrănitori“, „zaharoşi“, „răcoritori“, „digestivi“ şi tocmai buni pentru „stomacul obosit, potolind setea şi pornind urinarea“. Pentru mulţi dintre ţărani, mai ales în marele post al Sfintei Marii, pepenii reprezintă singura hrană, zile la rînd. Dar dacă ei pot fi consumaţi fără grijă, nu acelaşi lucru se poate spune despre castraveţi, „gustarea obişnuită a locuitorilor care îi mănîncă cruzi numai cu sare“, fără a şti că produc „dispepsii, vărsături, inflamaţii şi diaree, fiindcă răcesc prea tare stomacul“.  

Mai apoi, bine ar fi ca mai tot omul să nu umble cu capul gol şi să se ferească de „bătaia căldurii razelor soarelui“ şi  folosirea scăldătorilor şi a băilor în apele limpezi, proaspete şi reci, mai ales „în zilele cele mai frumoase şi mai luminoase“ cel puţin o dată (şi chiar de două ori) pe săptămînă. Copiii însă, mari iubitori de scaldă în apele tulburi şi repezi, şi chiar în pîraiele liniştite, ar trebui bine păziţi: mai întîi de toate de frica vîrtejurilor, şi mai apoi de murdăria prezentă mai ales în apele ce trec prin marile tîrguri. Dîmboviţa nu face excepţie, unde tot locuitorul îşi varsă, fără griji, bălegarul de prin curţi.      

O ultimă „fereală“, importantă pentru doctorul Piscupescu şi adresată cu multă convingere tuturor adulţilor: „fereala împreunării şi a vărsării seminţei din trup“, întrucît este mai vătămătoare decît toate. Dar despre asta vom mai povesti...  

Să aveţi o primăvară plină de miresme şi „dulceţuri“!   

Constanţa Vintilă-Ghiţulescu este cercetătoare la Institutul de Istorie „N. Iorga“ din Bucureşti. În 2006 a publicat cartea Focul Amorului. Despre dragoste şi sexualitate în societatea românească, 1750-1830.