Nevoia de "apostoli"
Ca şi astăzi, prima modernitate românească deschide o epocă inovatoare pentru societate: crearea de legi şi instituţii. Totul este (era) de făcut: şcoli, spitale, regulamente, tribunale, coduri, reviste, jurnale, teatre, drumuri, agricultură eficientă etc.
Pentru a face accesibile tuturor noile reguli, noile norme după care urmează să se organizeze societatea, se inventează organe de „publicarisire“. Cuvîntul „Manual“, preluat de la francezi, ajunge să servească orice regulă şi categorie socială, fie că este vorba de vulgarizarea unor norme, fie că este vorba chiar de un regulament mult mai accesibil prin intermediul unui manual. Apar astfel Manualul soldatului, Manualul slujbaşilor casnici, Manual de „iconomie domestică“, Manualul şcolarului etc. Dar dacă manualul are un public limitat, presa (sub diferite forme şi aspecte) ţinteşte să ajungă în cele mai îndepărtate colţuri şi să „lumineze“ diferite minţi. Nu este vorba aici de presa de „consum“, ci de presa oficială cu scop bine precizat: acela de a transmite un mesaj educativ şi formator.
De pildă, printr-un ofis domnesc din 14 mai 1839 se prevede înfiinţarea Buletinului Sătesc, organ de presă a cărui menire este de a-i ţine la curent pe sătenii Moldovei cu lucrurile care îi privesc. Duminică de duminică, publicaţia ar trebui să sosească în sate pe spezele locuitorilor. De teama de a nu rămîne cu buletinul nevîndut şi mai ales necitit, legea obligă satele să-şi facă un abonament. Dar cine în sate ar trebui să se ocupe de „popularizarea“ schimbărilor inerente progresului? Cine să tălmăcească pe înţelesul norodului „jurnalul“ scris la Capitală? Medicul, învăţătorul, preotul capătă roluri importante şi esenţiale în opera de modernizare şi reformare a satelor. Puterea îi împinge cu tărie în faţă şi încearcă să-i convingă de necesitatea lor în „civilizarea“ morală a norodului aflat departe, mult prea departe de orişice idee novatoare. Nu sînt numai vorbe goale, ci se încearcă prin proiecte de lege să se asigure celor trei categorii profesionale o oarecare bunăstare materială, astfel încît acestea să se poată dedica misiunii lor. Cu preotul este mult mai uşor, fiind vorba de o categorie socială deja cu experienţă în comunicarea cu cei mulţi, o categorie profesională „şcolită“, mai mult sau mai puţin, cu un capital de prestigiu foarte mare. Nu acelaşi lucru se poate spune despre învăţători şi medici, categorii răzleţe, mai degrabă prezente în mediul urban. Acum, statul conştientizează necesitatea lor şi încearcă să-i formeze, uneori destul de superficial, şi să-i trimită acolo unde prezenţa lor este indispensabilă.
Unii medicii îşi asumă din proprie iniţiativă misiunea „civilizatoare“, „moralizatoare“ şi de „iluminare“ a norodului. E de la sine înţeles că aceşti medici sînt toţi formaţi afară, la Viena, Paris sau Buda; că uneori, sau mai totdeauna, preiau exemplul urmat de confraţii lor, că propun un model deja funcţional în altă parte, că îşi construiesc un capital social util în consolidarea propriului statut.
Iată-l pe doctorul Constantin Vîrnav care se foloseşte în această misiune de Povăţuitorul Sănătăţii (1844-1845). Revista vrea să transmită sătenilor sfaturi cu privire la sănătate şi economie. Sînt, de fapt, cele două părţi asupra cărora se concentrează echipa redacţională organizată în jurul lui Vîrnav. Temele privesc problemele multe ale populaţiei de plugari şi încearcă să răspundă unor nevoi de moment. Luînd număr cu număr şi temă cu temă, se observă că doctorul Vîrnav încearcă să-i facă pe ţărani să se ajute cu mijloace proprii. Ţăranii primesc reţete de conservare a untului şi a cărnii, mai ales pe timpul verii, de curăţire a casei de guzgani sau furnici, despre cum să-şi întreţină ţarinile, cum să cultive „cartofele“, cum să-şi îngrijească animalele, cum să prepare doftorii sau pîine „ieftină“. Uneori se strecoară ştiri „mondene“, care să dea seama de progresul în domeniul „civilizării“: se anunţă cu mîndrie deschiderea Cabinetului de Istorie Naturală sau a unui feredeu în pămîntul Bucovinei, ştire menită să încurajeze valorizarea resurselor locale. Separat şi împreună, cele trei categorii profesionale aveau să contribuie la construirea statului modern.
Astăzi, România are medici, profesori, preoţi... Clasa politică are reforme de făcut… mesaje de transmis… măsuri de explicat… un stat de drept de construit. Dar din vanitate, aroganţă, prostie, ciocoii cei noi preferă alungarea „apostolilor“ din cetate, crezînd că se poate şi fără ei…
Constanţa Vintilă-Ghiţulescu este cercetătoare la Institutul de Istorie „N. Iorga“ din Bucureşti. În 2006 a publicat cartea Focul Amorului. Despre dragoste şi sexualitate în societatea românească, 1750-1830.
