Mărioara, Clementine și „fluturii” din vremea crizelor

O lectura în presa românească la începuturile ei nu-ţi dă dreptul să speri că altădată ar fi fost altfel. La început de secol XIX, „prenumeraţii“ doreau să citească în paginile gazetelor romanţuri, cît mai multe şi mai simple romanţuri, şi abia apoi ştiri de prin alte lumi, şi poate cîte ceva de pe malurile Dîmboviţei sau ale Bahluiului. Aşa că, Albina Românească, Curierul Românesc, Vestitorul Românesc şi chiar Vestitorul Besericesc se afundă în foiletoane, unele traduceri şchioape de prin alte reviste, altele adaptări „originale“ la realităţile vremurilor valahe.   

Vestitorul Besericesc ştie să tragă foloase de pe urma acestor foiletoane pe care le prelucrează şi le tot prelucrează pînă cînd sună cît mai „valah“ şi cu un mesaj cît mai aproape de ceea ce ar vrea Biserica să îndrepte şi să schimbe. Iată, spre exemplificare, povestea Mărioarei şi a Clementinei, expusă pe larg în primăvara lui 1840. Mai întîi sînt prezentate cele două protagoniste: „două copile care se vizita pe toată ziua şi se iubea între sine ca două prietene, ca două surori“. Deosebirile sînt însă enorme: „Clementina era liniştită, tăcută, lucra bucuroasă şi plăcerea cea mai mare a ei era ca în ceasurile cele slobode să citească cîte o carte instructivă şi morală“. E de la sine înţeles că, pentru morala poveştii, Mărioara ar trebui să se afle la capătul opus. Şi iată cum o pictează arhiereul Dionisie Romano: femeie cochetă care „se gătea bucuros, căuta, de cîte ori avea o haină nouă, căuta zic, locurile publice, plimbările, nici un bal, nici un club, nici un picnic, nici o soare, nici o sărbare de hram nu era în care să nu se fi aflat Mărioara ca să-şi arate pălăria cea nouă, salopu său cel nou“. Frivola Mărioara n-avea cum să înţeleagă plăcerea lecturii, „în fundul cabinetului tău nu te va căuta nimeni“, îşi apostrofează amica, îndemnînd-o să i se alăture în căutarea unui soţ. Lumea se schimbase, odată cu ea şi femeia dornică să placă şi să aleagă de una singură şi mai ales să se bucure de tot ceea ce pînă atunci fusese oprit. Aşa că supărările arhiereului sînt mari: „este un lucru fioros dacă vede cineva o mulţime de mascarade a face din biserică în unele ceasuri sală de danţ; te doare inima cînd vezi pe cei mai mulţi bărbaţi şi muieri că nu vin la beserică pentru ce trebuie să vie, ci numai ca să-şi arate hainele, găteala şi ca să hotărască ceasul întîlnirilor de seară“. Deriva valorilor morale parcă n-a fost niciodată atît de mare, iar Mărioara se află în fruntea tuturor femeilor care aleargă la biserică pentru lucruri atît de ludice şi insignifiante: să-şi arate găteala şi să se mire toţi: „rar se întîmpla să iasă ea din beserică ca să nu fie urmată de o duzină de galanţi. Pe toată ziua se auzia: «Mărioara se mărită». Ea însă era încongiurată numai de fluturi ca şi trandafirul primăvara, şi nici nu gîndea cînd slăvitorii ei să ura şi o părăsea unul după altul“. Şi povestea se termină cu happy-end doar pentru înţeleapta Clementina care îşi va fi găsit un „bărbat sdravăn, un bărbat bărbat, iar nu fluture“, în timp ce sărmana Mărioara, „trecută“ şi „fără amorezi“, se va fi măritat cu singurătatea.  

Lumea se împarte şi astăzi în „fluturi“ şi „bărbaţi sdraveni“, în Mărioare şi Clementine, şi… în multe altele. Doar criza morală ce domneşte, azi ca şi ieri, ne întunecă parcă minţile şi ne leneveşte spiritele fiind mai toţi plecaţi în căutarea efemerităţii. Dionisie se străduieşte să transmită un mesaj care se vrea mai degrabă o ameninţare cu anosta singurătate: „Copile ale patriei mele! Credeţi că la unele din voi se poate întîmpla ca Mărioali noastre. Vreţi să fiţi fericite, credeţi că găsiţi un bărbat bun, purtaţi-vă altfel, iar nu ca dînsa. Eu nu voi să vă fac pravilă, cum urmaţi. Ci zic: de vă place să aveţi slăvitori nerozi carii vă zic vorbe ce nu le simt, carii vă ia în toate zilele şi vă lasă iar pe toate zilele nemăritate, bine! Urmaţi fiind încunjurate de fluturi, că pentru un bărbat bun se va mai găsi vreo Clementină…“.  

Slab ecou, căci „fluturii“ au fost şi vor fi întotdeauna frumoşi şi vor mai purta, pe aripile lor, speranţele noastre ale tuturor... 

Constanţa Vintilă-Ghiţulescu este cercetătoare la Institutul de Istorie „N. Iorga“ din Bucureşti. În 2006 a publicat cartea Focul Amorului. Despre dragoste şi sexualitate în societatea românească, 1750-1830.