Wikileaks pe la 1800 și un pic...

Gîndurile noastre sînt invadate de ceva vreme de recentele şi suculentele dezvăluiri Wikileaks. Cum America n-a fost descoperită ieri, nici slugărnicia românească nu e de dată recentă. Pe la 1800 şi un pic, românii se grăbeau, ca şi astăzi, să se plîngă, să invoce protecţie, să se umilească, să strige după ajutor, chiar dacă uneori nu aveau nevoie de el, să gîdile orgoliile altora, într-un cuvînt să fie mai mult slugarnici şi mai puţin diplomaţi. Slavă Domnului că aveau în slujba cui să-şi pună „talentele“ oratorice: două imperii, unul „protector“ (Imperiul Rus), altul „suzeran“ (Imperiul Otoman) şi o groază de consulate.

Contele de Langeron, general în armata de ocupaţie rusă de la 1806-1812, vorbea astfel despre iţele politice şi protagoniştii lor: „am văzut că la Bucureşti erau mai multe partide, fiecare boier era duşmanul tuturor celorlalţi; îndată ce unul din ei căpăta o slujbă, ceilalţi se dezlănţuiau împotriva lui; nu ţineau seama nici de legătura de rudenie, nici de legătura de prietenie“. Situaţia nu este cu nimic diferită la Iaşi, dacă ar fi să-l ascultăm pe consulul francez Bois-le-Comte: „spiritul care domneşte în oraşul Iaşi îl transformă într-un cuib de intrigi ale opoziţiei. Boierii îşi petrec viaţa cu asemenea îndeletniciri; în mijlocul acestor neplăceri au totuşi un avantaj, acela de a aduce adesea discuţia despre interesele ţării şi de a ţine, ca să spunem aşa, încordat patriotismul locuitorilor“. Or, această procedură – de luptă a tuturor împotriva tuturor şi de constituire a solidarităţilor de moment – transpare cel mai bine din numeroasele „reclamaţiie“ pe la toate uşile. Orice domn e bun doar pînă ajunge în scaun, după care critica lui şi a guvernului, numit de el, se revarsă fără încetare: pamflete şi caricaturi, atacuri dure şi vehemente care îşi fac loc printre cenzori, şi cînd nu reuşesc, sînt adăpostite de presa germană sau franceză; sau, şi mai eficient, sînt lipite în poarta palatului domnesc, pe uşile Adunărilor Obşteşti şi chiar pe porţile conacelor boiereşti. Greu guvernabili, boierii se aliază cu vodă atunci cînd au interesul de a obţine o slujbă, o obţin şi în scurtă vreme îi devin duşmani. Din opoziţie, ei atacă şi lucrurile bune, şi pe cele rele, cu aceeaşi înverşunare. La Petersburg ajung reclamaţii după reclamaţii. De pildă, boierii Moldovei se plîng de vodă Sturdza şi de lăcomia sa în toate; vodă Sturdza îi acuză că sînt din fire „mozaviri“. Şi toarnă, pentru urechile ruşilor, portrete cît mai colorate, începînd cu capul răutăţilor: Alexandru Sturdza, fost vistier, „om ignorant şi vanitos, de o aroganţă şi o lipsă de moralitate recunoscute“, care s-a erijat peste noapte în „chef de parti“ reuşind să adune şi să seducă pe toţi acei instigatori – se scrie în memoriul din 3 noiembrie 1835 adresat consulului rus Rükcmann. Urmează logofătul Constantin Sturdza – „om de o indolenţă şi de o incapacitate rare, ajuns în slujbă datorită intervenţiilor surorii sale“, postelnicul Alexandru Mavrocordat este mai întîi „plin de datorii“, astfel încît soţia, „un model de virtute“, s-a văzut obligată să-şi reclame zestre, apoi este „d’o prostie bătătoare la ochi, deşi se crede poet fără să poată scrie măcar un singur rînd corect în vreo limbă“ şi ce-ar mai fi de spus cînd declară peste tot că este „omul lui Louis-Philippe“. Şi uite-aşa, rînd pe rînd, boierii sînt ponegriţi de parcă consulii de pe aici n-ar şti cu cine au de-a face.  

Boierii munteni, în frunte cu banul Barbu Văcărescu şi logofătul Ştefan Belu, se plîng la Poartă împotriva domnului Grigore Ghica (1827), iar Ghica se răzbună, dîndu-i în „vileag“ de faţă cu toţi, făcîndu-i de ocară şi dîndu-le un nou pretext spre a se plînge. Cînd unul de-al lor este exilat, pe bună dreptate şi ca urmare a numeroaselor critici pronunţate la adresa domnului, boierii, în frunte cu mitropolitul, se coalizează şi trimit repede-repede un memoriu lui Daşkov, consulul general al Rusiei, pentru a obţine iertarea amicului lor. Mitropolitul Neofit, la rîndul său, nu se sfieşte să scrie memorii interminabile cînd la Petersburg, cînd la Constantinopol, şi să se plîngă de toţi şi de toate, cerînd cu insistenţă intervenţia rapidă şi totală a „Augustului Protector“ pe care îl asigură de „supunerea sa necondiţionată“ (memoriul din 31 decembrie 1840). Şi cum nu-l ia nimeni în seamă în forurile înalte ale Rusiei, coboară către consuli şi foşti consuli, fără a se opri din reclamarea „mizeriei politice“ care îneacă Valahia. E nevoie de tonul împăciuitor al generalului Kiseleff care îl îndeamnă nici mai mult, nici mai puţin decît să aibă răbdare, căci starea lucrurilor nu se poate schimba peste noapte.  Cam pe acolo sîntem şi astăzi – fără răbdare, dorind schimbare, dar fără schimbare, şi bunăstare fără efort, inventînd consuli, ambasade şi Wikileaks doar pentru a avea cui ne plînge de o soartă vitregă şi iremediabilă.

Constanţa Vintilă-Ghiţulescu este cercetătoare la Institutul de Istorie „N. Iorga“ din Bucureşti. În 2006 a publicat cartea Focul Amorului. Despre dragoste şi sexualitate în societatea românească, 1750-1830.