„Frumoase băi mirositoare” pe Dîmbovița...

La începutul secolului al XIX-lea, „descoperirea“ apei, ca sursă importantă în tratarea diferitelor boli, duce la apariţia diferiţilor „investitori“ gata să ridice peste noapte „staţiuni“ şi băi „mirositoare“ a căror utilitate să fie în „profitul“ tuturor. Pe la 1825, francezul August Chambonais-Lagarde doreşte deschiderea unei băi publice la Bucureşti, motiv pentru care adresează lui vodă Ghica o cerere, vorbind la superlativ despre cele „10 odăi“, cu „uşi şi ferestre în stare bună“, cu „pat de scînduri pentru odihnă“, cu „meşcioară şi oglindă“, cu „cele trebuincioase pentru gătire“. Mai promite „frumoase mirositoare băi“ şi mai ales „jgheaburi curate“ prin schimbarea lor „adesea“. Baia lui Lagarde seamănă mai degrabă cu un fel de „staţiune“ unde bolnavii pot nu numai să folosească apa rece şi apa caldă, dar la fel de bine pot să primească medicamente sau diete alimentare, urmînd recomandările medicilor. O astfel de propunerea a stîrnit interesul boierilor care îl susţin: „Acest fel de băi sînt trebuincioase şi folositoare la multe boale, mai ales că mulţi bolnavi avînd trebuinţă la acest fel de băi şi neavînd alt mijloc a le face în casele lor, poate să se înlesnească cu urmarea aceasta“. Se marchează scopul strict al localului „baie pentru bolnavi“, şi nu baie unde „merg oamenii de se spală de murdalîc“. Or, Lagarde dorea mai mult decît un local pentru bolnavi, dorea mai mult decît o staţiune claustrofobă şi tristă. El visa un loc de „petrecere“ în care marii ipohondri ai oraşului să cheltuiască pe vindecarea unor boli închipuite, să risipească pe ciubucuri şi cafele, pe mese bogate şi lăutari, pe fete tinere şi frumoase, pe juni cît mai serviabili.   

Şi dacă Lagarde renunţă destul de uşor, Nicolae Tihon deschide cu destul de multă pompă, la 26 mai 1837, ceva ce se vrea a fi o baie după moda „evropenească“ cu „apă rece rămurită şi caldă“. Scopul acestei „băi“ este „curăţenia şi uşurarea omenească“, cu alte cuvinte drumul spre „petrecere“ este deja scris „programatic“ în „reclama“ ce se face. 

Deschise în toate zilele, fără duminică, între 6 ceasuri dimineaţa şi 9 ceasuri seara, băile au următoarea alcătuire :  

„3 odăi cu cîte două băi mobilate cu pat, scaun, oglindă, perie de păr, peptene, 1 cearşaf şi un prosop, curate pentru dame. 
2 odăi asemenea cu 2 băi pentru bărbaţi. 
2 odăi asemenea cu cîte o baie pentru bărbaţi“. 

Se fixează chiar şi preţurile: 1 ceas costă 2 sfanţi, o zi întreagă 6 sfanţi, abonamentul este mai ieftin dacă se face pentru întreaga familie, 12 sfanţi. Dar cum „petrecerea“ doar cu apă nu poate fi „petrecere“, proprietarul are grijă ca amplasamentul să se afle înconjurat de tot ceea ce mintea şi-ar fi dorit: „birt, cafenea, biliard, ringlspil, coemorama şi alte înfrumuseţări spre petrecere omenească“; plus o grădină  privată. Bilete de intrare pentru fiecare dintre ele, căci răsfăţul trupului şi sindrofia minţii costă. Plăcerea nu mai constă doar în „priveală“, ci fel de fel de „fandacsii“ sînt puse la treabă pentru a oferi plătitorului efemeritatea unei vindecări trupeşti şi sufleteşti. Toate aceste „facilităţi“ se află în Gorgan, „în marginea Dîmboviţi, văpseaoa verde“, aşadar nu prea departe, în inima tîrgului, unde se poate face un popas oricînd şi oricum.  

Şi pentru că „staţiunile“ îndepărtate de la Viena, Baden-Baden, Mehadia sau Karlsbaden sînt din ce în ce mai căutate, vînzătorii de efemerităţi se mută pe malul Dîmboviţei, oferind visuri de desfătare şi speranţe de vindecare miraculoase. Iată-l pe „dumnealui Costache, proprietarul frumoasei poziţii de la Firăstrău“, punîndu-se pe treabă, înfrumuseţînd  „frumoasă poziţie“ şi zidit alte „două odăi, prea frumoase şi comode pentru cei de vor a lăcui pentru a lua aerul cel curat şi va face băi reci şi de duşi cu cea mai uşoară apă ce să află în preajma Bucureştiului“. Şi dumnealui Costache vinde „curăţenia băilor“ şi „bufetul vrednic de toată lauda“, „aer curat“, „apă“ şi desfătare cît mai multă. Doritorii sînt cît se poate de mulţi, visătorii la fel de mulţi, risipitori de averi şi moşii cîtă frunză şi iarbă. Aşa că Baden-Baden vine aici la malul Dîmboviţei, apa ce capătă peste noapte proprietăţi curative şi puteri miraculoase. De dragul modei, nimeni nu observă încă cum banii se topesc mult prea uşor în apa ce rămîne sălcie, deseori murdară şi mai niciodată „miraculoasă“.  

Se spune că şi azi gustul banilor se simte în apa de Dîmboviţa. Aşa că unii s-au gîndit să profite şi să ridice alte staţiuni balneoclimaterice, pe aici pe undeva, poate chiar în Gorgan, sau la Herăstrău, mizînd pe modă şi pe faptul că Baden-Baden e atît de „departe“…

Constanţa Vintilă-Ghiţulescu este cercetătoare la Institutul de Istorie „N. Iorga“ din Bucureşti. În 2006 a publicat cartea Focul Amorului. Despre dragoste şi sexualitate în societatea românească, 1750-1830.