...cîte ceva despre dragostea conjugală...

 „Iubită Catinco,

Am primit scrisoarea dumitale, şi sfintele sărbători ale Domnului nostru Isus Hristos să-ţi fie de a petrece întru mulţi ani cu sănătate şi cu fericire, cum şi vărului Iordache Miclescu arată-i frăţeştile mele închinăciuni şi de a petrece sfintele sărbători întru mulţi ani cu fericire şi i-am rămas şi îndatorit, cît ni-a mai lungi Dumnezeu viaţa, pentru bunătăţile ce face dumnealui pentru noi. Şi m-am bucurat, iubită Catinco, că, cu ajutorul lui Dumnezeu, îmi scrii că ni merg trebile noastre bine, care Domnul să vă ajute de a ne mîntui de nişte acolisitori varvari şi răi, care vă rog să vă siliţi cu toate chipurile, ca să fie şi pentru folosul dumitale. Iar pentru mine veţi şti că slavă Domnului mi-i mai binişor de cînd a fost la mine doftorul Samorcaş şi de cînd am scos o al patrulea piatră, mai mare decît toate celelalte de mai nainte, şi, voind Domnul de a-mi fi tot aşa, şi mai bine, apoi cu ajutorul Domnului, gîndesc ca să fiu de Sfîntul Botez la Iaşi cu dumneata, miluind Dumnezeu a ne vedea sănătoşi unul pe altul: unde atunci voiu aduce şi hîrtiile carele îmi scrii. Linişteşte-te dar şi crede că, ferească Dumnezeu, mai viindu-mi furia aceea mare de boală, de dureri şi de junghiuri, apoi, după cum gătisem ca să răpăd, să vă pară a nu-mi trece, fii bine încredinţată că îndată voiu răpăzi ca să viu.  

Îmi scrii de ce n-am venit la Iaşi cînd am putut. Apoi eu nu ştiu de am putut veni şi de am putut ieşi de la Sfîntul Dumitru din casă, unde mă culc, măcar pînă la sufragerie; eu la Fîntînele şăd de nevoie şi fără mulţămirea mea, şi mai mult singur, şi cu supărări, fiindcă, de o parte mă supără fraţii dumitale, carii cînd ne vom întîlni, cu ajutorul Domnului, îţi voiu spune toate, vrînd şi luîndu-mă dumnealor şi în batjocură.  

Apoi, eu aşa te-aş sfătui să nu intri în însuratul fraţilor dumitale ca să iei vreun blăstăm... Apoi să crezi că eu din patimă nu ţi le scriu acestea, fiindcă-ţi este ştiut cît am răbdat şi rabd, lăsîndu-i pe dumnealor în plata lui Dumnezeu, cum şi acel pizmăreţ şi îndărătnic, acel care-ţi scrie dumitale că din pricina mea n-a putut face învoiala cu Prohiriţa nu trebuie să-ţi fie mirare, că el aşa s-a purtat şi cu mine, şi aşa s-a purtat şi cu răposata... Şi pentru că s-a purtat şi se poartă fără de ispravă îl las şi eu dumitale după cum i se cade... 

Şi vei mai şti că şi florile cîte le-ai avut în oale s-au trecut toate din pricina lui Iordache, că le-a pus în odaia cea mare, nelăsînd să se facă foc, zicînd că se strică dacă va fi cald în casă, şi ele au îngheţat toate, şi s-au uscat toate florile din toate oalele. Şi, pe lîngă altele, nici în ogradă n-a căutat de nemică, nici caută, că din cuhne a scos vreo trei care de gunoiu şi de scîrnăvii. Mai ştii că eu nici patimă n-am pe dînsul, decît că-i un puturos, şi un blestemat, şi un tîlhar. Eu însumi i-am zis ca să puie să facă foc în odaia cea mare, şi el nicidecum n-a lăsat, pentru ca să se strice florile toate, precum s-au stricat, mai ales că le şi uda, şi îndată se făceau bocnă şi îngheţau.  

Pentru putinile cu brînză, de cea bună, i-am făcut foarte bună socoteală, după cum el a arătat, de cîtă s-a mîncat şi s-a trimis la Iaşi, şi de două care s-au dat una Lăţescului şi una suroră-mi, Smărăndiţei, iar frăţîne-mieu nu i-a dat nici una…  

Prociriţa vei şti că s-a înduplecat în multe feluri ca să se învoiască cu bărbatu-său şi n-are cu cine… 

Şi iată că trimet şi al patrulea piatră, mai mare decît toate celelalte, să o vezi. Fiindc-a ieşit lupuşor, vezi să nu botezi, ca să nu ne mai supere măcar pînă la obştie-hotărîtură. Iar eu sînt al dumitale soţ, Costachi Canano postelnic.“ 

Bolnav şi rămas pe moşie, departe de Iaşiul petrecerilor, postelnicul Costache Cănănău povesteşte soţiei, şi ne povesteşte nouă astăzi, despre lucrurile mărunte alte vieţii de cuplu. Grijile cotidiene şi inevitabilele intervenţii ale celorlalţi ocupă o mare parte din economia unei familii. Abia Crăciunul lui 1835 încheiat, Costache răbufneşte împotriva cumnaţilor care îl agasează pînă la furie, doar hîrtia, ce nu-i atît de mare, şi cerneala, ce nu-i atît de multă, îl opresc de la povestit totul: „şi vrînd Domnul să ne întîlnim cu sănătate, îţi voi arăta, şi vom vorovi pentru toate...“, îi scrie Catincăi.   

Cam aşa-i şi cu amorul conjugal în care trebuie să încapă de toate: voroave, socri, fraţi, cumnaţi, griji şi nevoi, patimi şi  boli, petreceri şi întîlniri, iconomii şi economii, vecini şi amici, lipsuri şi bunăstări, ziua de mîine şi ziua de ieri, afecţiuni şi ciorovăieli, cicăleli şi tăceri, singurătăţi şi filotimii... şi cîte şi mai cîte.

Constanţa Vintilă-Ghiţulescu este cercetătoare la Institutul de Istorie „N. Iorga“ din Bucureşti. În 2006 a publicat cartea Focul Amorului. Despre dragoste şi sexualitate în societatea românească, 1750-1830.