Stima de sine a pacientului român

S-a vorbit mult, se vorbeşte încă (Dilema veche chiar a consacrat un număr întreg acestui subiect) despre sistemul sanitar românesc (medici, asistente, infirmiere, spitale etc.), dar aud rar şi aproape deloc cîte ceva despre conduitele pacienţilor, adică ale beneficiarilor acestui sistem deficitar. Or, eu cred şi sînt convinsă că multe neajunsuri din sistemul sanitar românesc se datorează şi pacienţilor, celor care vin într-un spital, de pildă, nu spre a se vindeca sau a căta alinare unei suferinţe, cu decenţă şi respect pentru ei şi cei din jur, ci cu pretenţii şi conduite proaste. Să mă explic: în vara lui 2009 am trecut prin experienţa unei naşteri la celebra maternitate Giuleşti; dincolo de neajunsurile unui spital public, mari probleme n-am prea avut, nici cu infirmierele (de o stupiditate şi avariţie crasă), nici cu asistentele (care fură OK), nici cu doctorii (care se comportară aproape ireproşabil), ci cu tovarăşele mele de salon. Într-o rezervă de doi pe doi, mă pomenii înghesuită cu două „intelectuale“ de Buzău şi Pantelimon; în formă: aveau deja două săptămîni de spital şi doi bebe, prematuri, care nu voiau să ia „naibii odată în greutate“ şi să plece acasă. Mai întîi de toate, Giuleştiul lui 2009 arăta (sînt convinsă că arată şi acum) cam ca Gara de Nord, adică trafic intens. Din cinci în cinci minute, o zdrahoancă băga capul pe uşă şi striga „chiloţi aveem, vată aveeeem, cămăşi de noapte aveeeem, scutece aveeem, pampers aveem“.

Şi cum suratele mele erau sătule de atît plictis, zdrahoancele intrau cu genţile lor de rafie doldora de chinezării proaste şi inutile. Într-o secundă paturile se umpleau de cămăşi, body-uri, şampoane, creme, pudre, papuci, pijamale, cercei, lanţuri, basmale, tenişi, căciuli şi căciuliţe, ochelari, pantofi, feţe de masă, lenjuri şi lenjerii şi multe altele de-ţi sta mintea în loc. Inutil să spun că nu le oprea nimeni şi nici nu le întreba cineva unde merg, tîrînd după ele coloratele hardughii de rafie, pline ochi de microbi. Protest, cui să-l spui? Cînd, într-una din zile, am îndrăznit să-i cer buzoiencei să-şi mute găleata de chiparoase pe hol, căci mirosul (asortat cu miasmele toaletei din dotare) era „îmbătător“ şi „înnebunitor“, reacţia fu pe măsură: mă privi cu sictir suprem, se repezi la unul dintre mobile şi trînti: „Auzi fat-o ce zice asta, să mut pe hol florile de la tine. Îi invidioasă, fată, că ea nu primi nici una. Să veniţi, fato, diseară, pe la mine, auzi“. Şi veniră, grămadă, vreo şapte, cu copii, cu fraţi, cu cumnaţi, cu nepoţi, într-o încăpere de doi pe doi... şi se puseră pe vorbe... şi vorbiră... aşa vreo două ore... şi mîncară... Inutil să spun că nu fu nimeni să-i oprească, cu portarul se aranjaseră, ca oricine, cu un 50 de lei puteau să şi doarmă. Nu prea conta că mai era şi altcineva în salon, nici că era după naştere, nici că vizitatorii puteau aduce microbi din exterior, nici că puneau în pericol sănătatea copiilor abia născuţi, nici că în regulament se specifică clar că există un program de vizite din care copiii sînt excluşi… Şi-apoi îşi petreceau timpul una la Carrefour-ul din apropiere, cealaltă vorbind la telefoane non-stop şi fără oprire, aranjîndu-şi afacerile, căci din meseria de învăţătoare nu-i prea ieşea cine ştie ce, şi-atunci striga tare şi mult la „proastele“ care nu reuşeau să plaseze marfa cosmetică pe cărările Buzăului.

Să vă povestesc despre spirtierele în care seara sfîrîiau de mama focului ouăle şi dimineaţa clocoteau cafelele, despre mirosurile de salamuri fetide şi usturoi trecut, de zacuştele scoase de prin borcane, de munţii de mîncare purtaţi prin sacoşele de plastic, de parcă foametea iminentă ar fi lovit instantaneu şi rapid, chiar colţul ăla de lume; despre „miresmele“ parfumurilor ieftine aruncate din abundenţă pe trupurile transpirate şi rareori spălate, căci chiuveta nu ajungea la toată lumea; despre trăncăneala continuă în care „cît ai dat la doctorul X, cîţi ţi-a luat asistenta Y“ erau mai ceva ca Tatăl nostru, repetate la infinit, făcîndu-se şi desfăcîndu-se preţuri şi servicii, fără ca cineva să exprime vreo pretenţie în acest sens (personal nu mi-a cerut nimeni nici un ban, asta nu înseamnă că nu m-am lăsat contaminată de mica şpagă, presupusă a însoţi orice serviciu gratuit şi minim garantat); despre telefoanele mobile, această plagă a societăţii noastre moderne, care sunau fără oprire, pe toate tonurile, pe toate muzicile, cu înjurături din toate limbile; despre poveştile de groază spuse tare, cu patimă, detaliat şi apăsat oricui avea urechi... Din toată această experienţă, respectul şi stima de sine au fost întotdeauna repetente. Pacientul venise acolo cu pretenţii de la doctori, asistente, spital, minister, guvern... dar fără pretenţie de la sine...

Constanţa Vintilă-Ghiţulescu este cercetătoare la Institutul de Istorie „N. Iorga“ din Bucureşti. În 2006 a publicat cartea Focul Amorului. Despre dragoste şi sexualitate în societatea românească, 1750-1830.