Vremea primăverii şi lucrarea ei...

Veni şi primăvara... cu miresme, miroase, pomi înfloriţi, verdeţuri, sărbători, ploi şi soare, vremuri capricioase... Fiecare anotimp are „lucrarea“ sa şi trebuie tratat ca atare, respectîndu-i „vrerile“, trăgînd folos din „miracolele“ oferite, „prelucrînd“, pe cît posibil, toate cele „răzbunătoare“ ale naturii. Pentru primăvară, din vechime, doctorii, dascălii, preoţii se străduiau să înveţe norodul prin ce „mijloace să-şi ocrotească sănătatea şi frumuseţea“. Mai întîi de toate, „lucrarea“ primăverii este una „de fereală“; vremea schimbîndu-se brusc, tot omul este supus răcelii, din cauza vîntului rece şi umed. Urmează apoi paza de „lăcomie şi de plecate şi mai vîrtos de hrana cărnurilor celor slabe şi bolnave“, căci efectele iernii se regăsesc şi la „vite şi păsări“, ajunse în primăvară slabe, cu degerături, năpîrlite şi puse pe „cloceală“. În plus, îi suficient să priveşti natura încă „suferindă“ de topirea zăpezilor cu „zoaiele“ iernii duse în rîuri, cu „tot felul de spurcăciuni“ revărsate de „potoape“ prin bălţi şi noroaie. Or, apele, „turburi“ şi pline de „spălături“ sînt cele mai periculoase, „aţîţă boala şi frigurile“. Aşa că, este de preferat, ca pînă se mai limpezesc apele, „să se obicinuiască ceaiurile calde de izmă, înjumătăţite cu lapte dulce de folos“. 

Casele ar trebui deschise, aerisite, „vînturate“ toate cele care, luni la rînd, au stat ascunse prin laviţe şi coşuri; ferestrele şi uşile lăsate deschise, ca vîntul să usuce pereţii şi să şteargă umezeala şi mucegaiul impregnate de  practica uscării „cămeşilor“ pe sobă. Gîştele, raţele, găinile să fie date afară, şi sub nici un chip n-ar  mai trebui să se primească în casă aceste orătănii, sau puii lor, că „strică aerul“. „Tutiunul să se bea“ numai cu fereastra deschisă ca să poată intra aer curat; aşijderea şi luminarea casei cu lumînări sau opaiţe presupune aerisirea repetată. Curtea şi grădina trebuiesc acum curăţite de toate cele strînse şi putrezite sub zăpada iernii, dar „gunoiul trebuie aruncat departe de casă“; şi pentru că poamele sînt cele mai de folos pentru sănătate, „sătenii să sădească, mai mult decît pînă acum, pomi în grădinile şi pe marginea ogoarelor lor“. Adiţional: „mai ales că din poame nu numai că se pot strînge destui bani, dar se şi pot face din ele oţet, rachiu şi alte asemenea“. 

Hrana îşi schimbă şi ea culoarea şi consistenţa; „lucrarea verdeţurilor“ este tare de folos: „potoleşte iuţeala şi înfierbîntarea sîngelui, hrăneşte şi creşte trupul cu deopotrivă… slăbeşte şi potoleşte iuţimea zburdărilor şi a patimilor spre cea desăvîrşită ajungere a frumuseţii şi sănătăţii omului“.  Ea se dovedeşte utilă mai ales în cazul copiilor, unde „ocroteşte şi vindecă boalele cele arzătoare şi înfierbîntătoare“. Pentru tot omul, verdeţurile din vremea postului primăverii lucrează cu folos. Aşa că toţi cei care se plîng de „supărările“ şi „nevoile“ postului şi-şi strică „stomahul“ din pricina „trufiei şi lăcomiei“ şi de dragul „mîncărurilor de feluri multe“ nu pot cunoaşte mîntuirea.   

Din post se iese cu cumpătare, alegînd cele mai bune bucate de „priinţă şi cuviinţă sănătăţii“, adică bucatele fierte şi „înjumătăţite pe din doao, cărnuri şi zarzavaturi“, care să fie „proaspete şi calde“, păstrate în oale de pămînt. Şi dacă carnea  este un pic mai grasă, un strop de miere este esenţial pentru a ajuta „mistuirea“; şi dacă zarzavaturile sînt prea fade, un strop de untdelemn de „cel proaspăt“ sau de ulei, „curat“, de seminţe de in au aceleaşi proprietăţi ca şi mierea. Multele feluri de bucate ar trebui evitate căci „să împotrivesc la mistuiala unui fel altuia“ şi sînt spre „dărăpănarea stomahului“, plus că „uimesc şi  slăbesc mintea şi sănătatea“. O masă se începe cu „zemuri“, se continuă cu bucate „scăzute şi îngroşate“, „udate“, din vreme în vreme, cu apă, mai ales după „uscături, mezelicuri, brînzeturi, caşcavaluri, sărături, acrituri, prăjituri“, cele mai grele „şi mai anevoie de mistuit“. „Desăvîrşita fereală“ de lăcomie, căci ea este pricina multor „patimi“ ale stomahurilor slabe; cu alte cuvinte, „fie bucata cea mai bună şi mai lăudată din lume“, dar „măsura saţiului“ se cere respectată. Băutura se supune şi ea anotimpurilor, dar şi particularităţilor locului. Vinul înţelepţeşte şi ajută, dacă este băut cu măsură; cît despre celelalte „apucături“ lichide, vutci, ponciuri sau ceaiuri cu rum, ele nu pot fi decît de „stricăciune sănătăţii“, potrivindu-se mai bine unei „clime calde“. Apa limpede şi curată de izvor rămîne cea mai „cuviincioasă“, cea mai „bună“ şi cea mai „hrănitoare“ şi pe „toată vremea“. 

Sfaturi de ieri, oferite de Kogălniceanu sau Negruzzi, de Piscupescu sau Vasici, sper să fie utile şi primăverii noastre.

Constanţa Vintilă-Ghiţulescu este cercetătoare la Institutul de Istorie „N. Iorga“ din Bucureşti. În 2006 a publicat cartea Focul Amorului. Despre dragoste şi sexualitate în societatea românească, 1750-1830.