Clopotele lu' nea Pandele şi "boierii fără obraz"
Cînd nea Pandele de Voluntari a anunţat ridicarea unei biserici cît un stadion, mai toţi l-au luat în rîs. „Auzi, biserică cu lift şi clopote de zeci de mii de euro?! Mai bine ar fi făcut o şcoală.“ Comentarii întemeiate, poate, avînd în vedere că totuşi educaţia este cheia unei societăţi respirabile. Dar atunci cînd ridică o biserică, sau doar anunţă această intenţie, semenii noştri nu prea se gîndesc la suflet sau la binele obştesc, ci cu totul alte gînduri mercantile le bîntuie minţile. Nici la 1800, oamenii nu se dădeau de ceasul morţii să ridice şcoli sau spitale, ci atunci cînd unul era mai bogat ridica o biserică, o ofrandă adusă lui Dumnezeu în semn de mulţumire pentru bogăţiile strînse prin cămări, dar şi pentru a-i cîştiga bunăvoinţa cu privire la un loc în ceruri cît mai aproape de scaunul sfînt. Aşa simţeau oamenii acelor vremuri; şi pentru că Dumnezeu era mai aproape şi mai necesar decît ştiinţa de carte, Biserica părea o „investiţie“ spirituală indispensabilă.
Pe la 1811, marele vornic Mihai Manu dă gata marea biserică din Leurdeni, judeţul Ilfov. Sfinţirea are loc în marea Duminică a Floriilor (26 martie) cu norod mult, cu „frumoasă serbare“, cu sobor de preoţi în frunte cu „arhiereul Dionisie al Pogonianii“. Biserica, ridicată pe moşia boierului de la Leurdeni, avea să fie „împodobită“ „în chip strălucit cu multe cheltuieli ale sale“, cu odoare şi scule, „spre pomenire în veci“. La intrare, tabloul votiv va arăta privitorilor chipurile celor care „au înălţat“ biserica şi şi-au făcut aşa mare pomană.
Ca Manu procedează mai toţi marii boieri sau negustori înstăriţi. Ridicarea de biserici pe la moşii face parte dintr-un proces de reprezentare socială. Ctitoria are o importantă valenţă simbolică, prestigiu; dar în acelaşi timp deţine şi o funcţie utilitară: loc de reculegere pentru membrii familiei, de oficiere a diferitelor slujbe şi necropolă unde îşi odihnesc somnul de veci ctitorii şi ai lor. Cum este, de pildă, biserica Creţulescu, ridicată de marele vornic Iordache Creţulescu pe la 1722; sau biserica Stolnici (judeţul Argeş) ctitorită de stolnicul Constantin Bălăceanu (1780); sau în mahalaua Brezoianu, marele vornic Pătraşco Brezoianu a pus să se zidească biserică mare în preajma conacului său (1703). Negustorul Cernea Popovici ridică cîte o biserică pentru fiecare moşie mare, la Zmîrdioasa, la Găuriciu, în judeţul Teleorman, dar şi la Cervenii, peste Dunăre, acolo unde se născuse şi copilărise. O parte din averea strînsă prin negoţ trebuia întrucîtva să se întoarcă, în semn de răsplată, către Cel ce I-a călăuzit paşii pe drumul alunecos al afacerilor. Vrea chiar ca aceste biserici să aibă „preoţi învăţaţi“ şi „apururea“ să fie „împodobite şi grijite şi îndestulate cu cele trebuincioase“ (1824).
Uneori, un singur om nu poate suporta zidirea unui locaş de cult, care presupune multe altele decît scîndură şi cărămidă, ci şi picturi şi odoare, argintărie şi clopote, cărţi şi icoane, preoţi şi diaconi. Şi atunci, credincioşii doritori contribuiau, fiecare cu ce se poate, la înălţarea unui astfel de loc. Se întîmplă însă ca unii să promită şi să nu dea niciodată vreun sfanţ, aşa că ceilalţi se „răzbună“ în felul lor: ridică biserica, la intrare fresca votivă păstrează memoria contribuitorilor, dar… neserioşii primesc trupul, nu şi obrazul. Cu alte cuvinte, silueta prinde contur, se aşază cuminte pe zidul de la intrare şi aşteaptă cu răbdare ca boierul să-şi onoreze promisiunea pentru a primi şi „obraz“.
O ctitorie rămîne întotdeauna în sînul familiei. Este un fel de „proprietate“ de care urmaşii se simt legaţi şi responsabili, căci nu este suficient să ridici un zid. Zidurile, oricît de trainice ar fi, sînt şi ele supuse vremurilor; memoria acestor ziduri trebuie însă întreţinută. Mulţi dintre boierii de altădată au ştiut cum să facă asta şi zidurile lor n-aveau să cadă decît în faţa buldozerelor.
Ciocoii de astăzi vor biserici doar în scopuri electorale, ştiind că dă bine la norod să mai pună o cruce pe undeva. Ş-apoi nici nu-i greu să pui cruci, că doar nu-i din buzunarul tău, şi nici nu prea contează ce se ridică pînă la urmă, şi dacă se ridică. Aşa şi cu nea Pandele de Voluntari, mai pune dumnealui de-o biserică, că doar sînt bani publici, ai noştri, ai tuturor. Şi pînă la urmă de ce nu, că doar asta-i meteahna noastră să ridicăm fără să terminăm, să începem fără să păstrăm. Să lăsăm mănăstirile Văratic, Voroneţ, Agapia, Pătrăuţi, Horezu, Arbore, Humor şi multe altele pe seama UNESCO. E treaba lor – ce, i-a pus cineva să le includă în patrimoniul internaţional?! Noi sîntem prea ocupaţi să facem clopote şi să cîştigăm alegeri. Sper doar că la judecata istoriei ciocoii nu vor avea „obraz“.
Constanţa Vintilă-Ghiţulescu este cercetătoare la Institutul de Istorie „N. Iorga“ din Bucureşti. În 2006 a publicat cartea Focul Amorului. Despre dragoste şi sexualitate în societatea românească, 1750-1830.
