Ispita lucrurilor inutile

Dintr-o lume izolată, în care noutăţile ajung cu greu şi doar în anumite locuri, Principatele Române sînt invadate peste noapte de ştiri, noutăţi, „mărfuri“ şi „marfaşi“. Nu mai trebuie să ajungi la Viena pentru o trăsură, căci Viena vine acasă la tine, nu mai trebuie să fii la Paris pentru a vedea ultima rochie la modă, căci Parisul ajunge la tine cu modă cu tot. Or, hainele nu sînt totul, ci lucrurile cele mai mărunte şi cele mai neînsemnate se prezintă ca noutăţi, cerînd să le înlocuiască pe cele vechi. E, de altminteri, foarte greu să faci faţă acestei avalanşe în care noul se revarsă ca un fluviu furios peste bieţii valahi dornici să se înnoiască şi doritori să dea cît mai repede uitării un trecut prins în atîtea convenienţe şi constrîngeri. 

Un sondaj prin gazetele timpului arată că fiecare zi aduce noi „ispite“, că fiecare azi aduce alt meşter, alt stil, altă minunăţie. Cînd, la 1813, bucureştenii începuseră să-şi învelească casele cu „fer“, meşterul Ioan Dobrescu vedea această noutate nu ca pe o necesitate, ci ca pe o mare vanitate ce nu putea rămîne nepedepsită de Cel de Sus. Pe la 1840, deja tabla „trece“ la gazetă, cînd negustorul Chiriac Chiriovici anunţă sosirea tablei „englezeşti pentru învelitoare de case, de o calitate moale şi subţire“ şi la un preţ „foarte cuviincios“. 

Tablourile, aproape inexistente pînă la această vreme, devin acum o modă şi, odată cu moda, soseşte şi futilitatea: cadrele şi Monsil Parizel de pe Uliţa Franţuzească de vizavi. Prăvălia acestuia oferă: „felurimi de pervazuri poleite mici şi mari pentru portreturi şi cadre şi oglinzi“; şi nu orice „pervazuri“, ci „după fasonul cel mai nou de la Viena“. Or, în „pervaz“ este musai şi la modă să-ţi atîrni chipul „zugrăvit“, dacă se poate de cel mai renumit „zugrav“, venit special de prin părţile Europei. La 9 decembrie 1838, îşi anunţa sosirea Antonie Cladek, „zugraf de miniaturi“, ce îşi propune să „zăbovească“ în Bucureşti pentru scurtă vreme. Şi pentru a fi găsit cît mai uşor de doritorii de chipuri, trece la gazetă şi adresa cu precizările necesare: locuinţa pe Podul Mogoşoaiei, „în casele răposatului sărdarului Costache Arion, nr. 38, din dosul caselor dlui aghi Iancu Manu, alăturea cu biserica Bradului“. Şi cum amatorii de portrete sînt foarte mulţi, îi vine în ajutor Constantin Leca, „profesor de desenu de la Şcoala Centrală din Craiova“, „cunoscut de artist în meşteşugul zugravii“, care „avînd de gînd a zăbovi aici în capitală (Bucureşti – n.n.) pînă la sfîrşitul lunii lui august face cunoscut tuturor care vor avea trebuinţă de meşteşugul său căci este gata a sluji oricăruia fără întîrziere“. Iar Domnul Leca, şezător în Colegiul Naţional din Sf. Sava, îşi aşteaptă clienţii. 

Dacă, pe la 1780, Dumitrana Ştirbei primea seminţe de flori prin intermediul negustorului Hagi Popp de la Sibiu, dacă seminţele ei ajungeau după săptămîni şi poate luni de tergiversări să încolţească în grădinile Valahiei, pe la 1830 deja prăvăliile de la „hanul dumnealui Dedu“ oferă „felurite“ seminţe. Marele grădinar Popp „chezăşuieşte“ pentru calitatea lor, că doar le-a crescut în propria grădină. Oferta este cît se poate de variată: „trandafiri de lună, mai multe feţe, verbinia, calţaronia, belagonia, camelia, fucsia, din cele mai frumoase garoafe, toate îndoite, tuperoaze“, şi cine are „pasiunea“ legumelor poate găsi sămînţă de conopidă şi de „gulii de lună“. 

Zi de zi se pun în vînzare nimicuri şi „felurimi“ de obiecte pentru a căror calitate garantează „obrazul“ precupeţului. Pe tarabe se găsesc de-a valma: săpun de cel bun, de „obraz“, pălării de tot soiul şi mai ales „pălării de copii“, bonete, lumînări de „ceara cea mai bună“, bonete şi batiste, cuie şi tablă, mobile felurite, căpăţîni de zahar, nucşoară şi cuişoare, alifii şi pastiluri (medicamente), vinuri şi vutci, stafide şi „rahatomuri“, pînzeturi şi capere, cafea şi tămîie, covoare şi piei, undelemnuri şi alămîi, botine şi conduri, mîneci şi testemele, calendare şi almanahuri, colivii şi canari, cîini şi hamuri, romanţuri şi hîrtie de scris, dulceţuri şi compoturi, silitră şi praf de puşcă, evantaie şi pene de toate „soiurile“, ciocolată şi pomadă etc. Un babilon al mărfurilor greu de refuzat, dar şi mai greu de controlat. 

Şi ce s-ar mai scandaliza consumatorii astăzi dacă ar afla, de pildă, că ciocolata se fabrica, pe la 1839, în acelaşi loc cu pomada şi ceara roşie, de către acelaşi fabricant, Dimitrie Zaharia, în Văpseaua Roşie nr. 18, mahalaua Biserica Albă, cu patentă şi încurajări din partea guvernării, că doar vindea „la un preţ mai mic decît ai celor din import“. 

Constanţa Vintilă-Ghiţulescu este cercetătoare la Institutul de Istorie „N. Iorga“ din Bucureşti. În 2006 a publicat cartea Focul Amorului. Despre dragoste şi sexualitate în societatea românească, 1750-1830.