Despre „mozaviri”, onoare și „puteri protectoare”

„Este aproape imposibil ca un popor, de care trag în părţi diferite două puteri vecine şi care, după o expresie vulgară, a fost obişnuit în decursul a mai multor secole să sugă la două oi, deci este aproape imposibil spuneam, ca în asemenea împrejurări poporul să nu cadă,  finalmente, în cea mai deplină demoralizare.“ Analiza aparţine comisarului rus Duhamel, sosit în Principate în plină revoluţie paşoptistă, cu scopul bine definit de a pacifica lucrurile. 

Prinşi în jocurile politice ale celor „mari“, domnii şi boierii s-au străduit să tragă foloase din această situaţie şi mai totdeauna să-şi vîndă scump pielea. Acum, la 1848, comisarul şi generalul rus găseşte la Bucureşti o serie de tabere unite în jurul unui boier influent, fiecare dorind pentru sine puterea şi considerîndu-se îndreptăţit să o aibă, uitînd deseori de „cinste“ şi trezindu-se din reveria „protectoratelor“ prea tîrziu... Dar lucrurile începuseră cu mult timp în urmă…  

La 4 martie 1838, vodă Sturdza se plînge comisarului Nesselrode, de consulul rus la Iaşi, Besack, că a părăsit misia „diplomaţiei“ şi s-a alăturat taberei care complota împotriva domniei, avînd în frunte pe postelnicul Costin Catargi. Acesta, „turbulent şi îndrăzneţ“, mînat de „interese personale“, profită de slăbiciunile consulului imperial pentru a-i susura zi de zi în ureche nevoia unui nou guvern, format, bineînţeles, de clientela postelnicului. Besack, „debordat de atîtea intrigi şi înconjurat de insinuări perfide“, a sfîrşit prin a crede toate „supoziţiile absurde“, ajungînd să afişeze o conduită deloc compatibilă cu demnitatea şi  înţelepciunea rangului pe care îl deţinea.     

 Abia plecă Besack că noul consul, cu interese personale la Iaşi, intră în conflict cu moldovenii, uzînd de rang şi uitînd de demnitate. Iată-l pe spătarul Constantin Vîrnav amestecat într-o situaţie de-a dreptul hilară, dacă n-ar aduce atingere „onoarei“ sale de boier al Moldovei: vechil într-un proces contra dragomanului rus, Vîrnav se trezeşte poftit pe la consulat. Cum o astfel de invitaţie nu poate fi refuzată, mai ales de cineva care cunoaşte foarte bine cărările sinuoase ale „onorurilor“ în bietul pămînt al Moldovei, îşi pune redingota cea bună, îşi aşază jobenul şi se grăbeşte să onoreze invitaţia consulului Kotzebue, sperînd şi visînd că i-a pus Dumnezeu mîna în cap şi i-a deschis porţile tuturor dregătoriilor… Cînd acolo… „eu vrînd a păzi delicateţea de a nu refusarise şi socotind că această invitaţie ar fi pentru vreo altă pricină particulară…“ Nu fu „pricină particulară“, ci pricina ce tocmai se încheiase la tribunal, or poziţia spătarului atrăsese „furia“ consulului care ţinu să i-o strige în obraz şi să-l ţină de „mincinos“, pe scurt, să-l dea afară ca pe o slugă: „au început a striga, zicîndu-mi că minţesc şi că să mă duc, rostind în limba franţuzească «vous metes, allez, allez»“.  

Ofensat, spătarul se adresează lui vodă şi cere nici mai mult, nici mai puţin decît „punerea la cale asupra unei asemenea jigniri de cinste din partea domnului Consul care şi-au însuşit o dreptate cu totul neiertată postului dumisale şi după care a dumisale urmare voesce a ne arăta că tot ce ar vrea dumnealui trebuie să fie pentru noi pravilă“ (30 septembrie 1838). Poate însă vodă Sturdza să dea dreptate unui supus al său, cînd ştie că tronul depinde de bunăvoinţa ruşilor? Să-i ceară consulului Kotzebue să-şi retragă cuvintele şi să-şi ceară iertare? Nici pomeneală de aşa ceva: interesele lui vodă pe lîngă puterea protectoare sînt mult mai importante decît cinstea unui spătar moldovean. Or, această „putere protectoare“, care de-a lungul vremurilor şi-a schimat denumirea, dar nu conţinutul, trebuie oricînd mulţumită, preamărită, linguşită, adulată. Şi mai presus de toate, trebuie întotdeauna informată: „Domnilor! Nedumeririle ce au mijlocit între această Adunare şi oblăduirea noastră asupra a cîtorva pricini în cele din urmă duoă sesii, n-au putut rămîne necunoscute amîndurora Curţilor (este vorba aici de Rusia şi Imperiul Otoman – n.n.). Îndrăzneţile făliri ale unui puţin număr de oameni, ce fără ruşine în streinătate s-au numit pe sineşi organe Valahiei, au făcut destul sunet pentru nenorocirea lor, încît înaltele curţi au trebuit să cerceteze şi să cunoască pricina, ca să ia măsuri de a nu se mai întîmpla nişte asemenea nedumeriri“, scrie vodă Ghica (11 decembrie 1839), adresîndu-se Adunării Obşteşti atunci cînd nu reuşeşte să mai iasă din iţele conflictelor interne ce antrenaseră curţile de la Bucureşti, Constantinopol, Petersburg, Viena, Paris… 

Şi în timpuri mai noi văd că domnii cei mari dau onoarea valahului pe aşa-zisa „protecţie“ a Curţilor Înalte la care se văicăresc şi se plîng, sperînd, ca Vîrnav odinioară, „delicateţe“, dar primind doar praful de pe tobă. 

Constanţa Vintilă-Ghiţulescu este cercetătoare la Institutul de Istorie „N. Iorga“ din Bucureşti. În 2006 a publicat cartea Focul Amorului. Despre dragoste şi sexualitate în societatea românească, 1750-1830.