Agricultura între "pricepere" şi ştiinţă

Cînd, la începutul secolului al XIX-lea, Principatele Române intraseră pe drumul ireversibil al modernizării, cei şcoliţi s-au considerat datori să-i lumineze pe cei mulţi. Ştiinţa devine argumentul suprem pentru a convinge de necesitatea schimbării, pentru a arăta că progresul rezidă în inovare, pentru a prezenta bunăstarea ca rezultat al unor măsuri deja „cercetate“ şi analizate şi de alţii. Agricultura este supusă şi ea acestei „presiuni“, căci generaţii de generaţii de plugari au transmis un mod de folosire al ţarinilor, dar fără a se gîndi ce ar trebui făcut pentru a îmbunătăţi calitatea pămîntului şi implicit a roadelor. Prin diferite Ofisuri domneşti se trimit „măsuri“ despre cum, cînd, în ce mod ar trebui să se facă semănăturile, cum ar trebui preparat ogorul, ce ar trebui să se facă prin podgorii sau cum ar trebui păstrate livezile. Dincolo de aceste „reguli oficiale“, foile săteşti se grăbesc şi ele să primească în paginile lor analize cu privire la starea agriculturii, cu critici şi sfaturi de urmat. 

Povăţuitorul Sănătăţii şi a Economiei, ce apare la Iaşi sub redacţia doctorului Constantin Vîrnav, găzduieşte astfel de analize. În numărul 5/1844, agricultura moldavă apare cam aşa: Dumnezeu a înzestrat ţara cu „toate cele trebuincioase“, dar locuitorii nu prea ştiu cum să se folosească de ele. De altminteri, se mulţumesc cu subzistenţa, fără să se gîndească să producă mai mult şi de o calitate mai bună. „Dacă pămînturile noastre s-ar lucra după cuviinţă“, apăi atunci am avea producţie de calitate. 

Aşa: „vinul nostru este bun, însă noi culegînd poama crudă şi coaptă, crudă şi mucedă, şi amestecînd-o la un loc, stricăm bunătatea vinului“; „puterea producătoare a pădurilor noastre este mare, însă noi tăiem pădurile fără rînduială, mlădoacele nu le apărăm, vitele umblă slobode prin apărături, şi din această pricină se împuţinează pădurile, şi se înmulţesc ciritei, şi huciurile care cuprind loc numai în zadar fără a aduce vreun folos“; 

„soiul vitelor noastre este bun, dar din an în an vitele noastre se fac ţăgărîte şi mai mici şi noi nu putem ţine concurenţia cu Besarabia“. Pentru a schimba această stare de lucruri, dar şi pentru că „s-au apropiat vremea“ şi „este neapărată trebuinţă a păşi înainte cu agricultura şi nu mai putem sta în acel grad în care am fost cu 50 de ani în urmă“, măsuri urgente se impun a fi luate. Doar voinţă trebuie, pentru a schimba în bine starea de lucruri, căci noi „moldovenii“ „simţim cu toţii oareşcare neîndemînare“ şi mai presus de toate „mai cu toţii ne tînguim de lipsa banilor“. Dar nu ei ar constitui înapoierea noastră, ci proasta administrare sau – cum se exprimă autorul – lipsa „unei mîini vrednice şi ghibace“ care să fixeze „direcţiunea aceea care ar fi potrivnică nevoii şi înpregiurărilor de astăzi“. „Să avem de-a pururea în privire cultura ţărilor streine“, cu alte cuvinte, ţările cele „civilizate“ ale Evropei care nu au aşa pămînturi roditoare s-au străduit şi au aflat o serie de măsuri folositoare: maşini şi „instrumenturi“ care să „iconomisească puterea oamenilor şi a dobitoacelor“, tehnici care să scoată cît mai mult din pămînt şi să aducă „cît mai puţină cheltuială“. Or – se întreabă autorul – cum de se poate ca în 21 de zile să ştim totul despre ultima modă de la Paris („căci în atîtea zile ajunge poşta de la Paris la noi“), dar de 50 de ani să nu vrem să aflăm nimic despre o bună agricultură; cum de ne văităm de bani, dar avem de risipit pe frac, pălărie, halat, bastoane şi alte nimicuri? Cînd marile civilizaţii ale lumii s-au preocupat de agricultură, cînd atîţia învăţaţi s-au preocupat de această ramură, n-ar fi oare vremea ca şi moldovenii să se trezească? „În zilele noastre ar fi mai de prisos a vorbi ceva spre dovadă, cît de folositoare este ştiinţa sistematică a agriculturii, după ce nici un stat în Evropa nu se află astăzi, unde această învăţătură să nu-şi aibă şcoli şi instituturi, sau cel puţin o catedră deosebită. Oare numai noi să fim aşa de orbiţi, ca să nu cunoaştem că toată soarta, că toată eczistenţia noastră, ca a unui popor chear numai şi numai lucrători de pămînt, spînzură de la întemeierea şi propăşirea agriculturii sistemice!“ În analiza de mai sus doar anul pare în plus. Restul este mai actual decît am vrea să credem. Şi astăzi, existenţa noastră spînzură în „rodurile“ agriculturii, iară lipsurile rămîn cam aceleaşi: o mînă dibace şi vrednică care să stabilească direcţiune, „instituturi“, maşini şi „instrumenturi“ folositoare etc. Că bani s-or găsi.  

Constanţa Vintilă-Ghiţulescu este cercetătoare la Institutul de Istorie „N. Iorga“ din Bucureşti. În 2006 a publicat cartea Focul Amorului. Despre dragoste şi sexualitate în societatea românească, 1750-1830.