Nevoia de igienă și legislații sanitare în România modernă

Secolul al XIX-lea avea să acorde o importanţă însemnată igienei, parte integrantă a modernizării statului. Nu este o temă românească, Europa naţiunilor acordă un loc important medicalizării societăţii, iar medicul îşi ţese încet, încet un cîmp de acţiune care îl va face indispensabil pentru orice proiect de viitor. Adunînd laolaltă legislaţia sanitară din România modernă, grupul de cercetători coordonat de Alin Ciupală şi Constantin Bărbulescu ne oferă dovada documentară a acestei evoluţii şi maniera în care se produce tot acest proces de reformare (Legislaţia sanitară în România modernă (1874-1910), Alina Ioana Şuta, Oana Mihaela Tămaş, Alin Ciupală, Constantin Bărbulescu, Vlad Popovici; Presa Universitară Clujeană, 2009, 745 pp.).   

Trebuie doar notat şi surprins decalajul acestui proces – dacă „Europa“ se arată preocupată de sănătate şi igienă, de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, şi această grijă devine argument capital în creşterea populaţiei, în ţările române, dezbaterile, rapoartele şi legiferările prind cu adevărat contur abia spre sfîrşitul secolului al XIX-lea. Fiecare lucru dovedit util şi fiecare lucru considerat periculos capătă o lege şi un regulament: vaccinarea, industriile insalubre, transportul cadavrelor, comerţul cu substanţe medicamentoase şi otrăvitoare, verificarea morţilor, igiena şi salubritatea locuinţelor ţărăneşti, combaterea conjunctivitei granuloase, fabricaţiunea alimentelor şi băuturilor, alienaţii şi spitalele rurale, prevenirea bolilor molipsitoare, funcţionarea căminului moaşelor rurale, curăţenia din ogrăzile particulare etc. De pildă, la 1893 se decide înfiinţarea unor Consilii de igienă şi salubritate publică, pentru fiecare judeţ, cu atribuţii destul de largi, întrucît igiena şi salubritatea publică pot însemna la un moment dat foarte multe. Or, la această epocă consiliile ar trebui să se ocupe de alimentaţia populaţiei, să ia „măsuri ca ţăranii să fie povăţuiţi asupra traiului care le convine mai bine“, „să redigeze (sic!), la caz de trebuinţă, poveţe populare pentru populaţia rurală“, „să intervină... unde hrana nepotrivită devine cauză de boli“, să supravegheze şi să dea sfaturi cu privire la fabricarea şi comercializarea băuturilor alcoolice, alimentarea cu apă potabilă, să privegheze prostituţiunea, curăţenia uliţelor, construirea instituţiunilor publice... Multe, mult prea multe pentru nişte consilii formate totuşi din oameni feluriţi... dar dotaţi cu legi şi regulamente.  Casele de prin sate nu mai puteau fi construite numai din lemn şi acoperite cu stufăriş, dacă ar fi să dăm crezare regulamentului din 1889, care insistă pe var cît mai mult, în interior şi în exterior; pe lumina naturală şi ferestre mari şi mobile acoperite cu geam şi „nepermiţîndu-se sub nici un cuvînt ferestre fixe şi cu hîrtie sau ţiplă“; pe spaţiu şi o bună împărţire a interiorului, cu cel puţin două odăi şi bucătărie; pe latrine în fundul curţii, „departe de locuinţă cu cel puţin 10 metri“, făcute din zid sau scînduri, fie şi din nuiele cu pămînt, dar acoperită cu fie sau şiţă; pe curţi împrejmuite cu garduri; pe depozitarea bălegarului şi a necurăţeniilor de prin curţi, afară în cîmp; pe coşare aşezate la cinci metri de casă, bine aerisite, suficient de mari şi bine curăţite; pe curăţenia generală din septembrie şi martie; pe măturarea curţilor cel puţin o dată pe săptămînă, iar în fiecare sîmbătă strada jumătate ar trebui, de asemenea, măturată; pe spoirea caselor la fiecare trei luni, cu var curat, fără „alte amestecuri de culori“; pe curăţirea grădinilor de buruieni şi plantarea de arbori, „care aduc răcoarea casei şi curăţă aerul“, fără ape mocirloase pentru porci şi gîşte prin curţi sau pe uliţele satelor; pe interzicerea sacrificării vitelor mari în curţi sau, şi mai rău, în uliţă, şi pe amenajarea unui loc curat la marginea satului, pe curăţirea şi spălarea locului unde a fost sacrificat porcul sau mielul; pe curăţenia din  preajma cîrciumilor, cu obligaţia cîrciumarilor de a mătura în fiecare zi, a ridica gunoiul strîns o dată pe săptămînă etc. Primăriile sînt direct responsabile de aplicarea acestui regulament şi mandatate să aplice pedepse, urmînd codul penal. Multe altele sînt reglementate acum, e de-ajuns să privim această colecţie de documente utilă şi interesantă, datorată unor cercetători harnici şi devotaţi, nu numai celor care studiază secolul al XIX-lea, ci tuturor celor implicaţi  în permanenta şi interminabila modernizare a societăţii româneşti. 

Şi dacă tot ne întrebăm cît de înapoiaţi sîntem... îi suficient să privim prin casele şi curţile României de azi şi să observăm că multe, mult prea multe dintre ele nu corespund nici măcar unui regulament de la 1893... Cît despre celelalte neigienice lucrări... rămîn, ca totdeauna, pe altădată...

Constanţa Vintilă-Ghiţulescu este cercetătoare la Institutul de Istorie „N. Iorga“ din Bucureşti. În 2006 a publicat cartea Focul Amorului. Despre dragoste şi sexualitate în societatea românească, 1750-1830.