Amărîta noastră cultură şi blazaţii ei servitori...

Cînd Nicolae Creţulescu termina Facultatea de Medicină din Paris şi ajungea la Bucureşti, cu brevetul de medic în buzunar şi dorinţa de a practica meseria pentru care a fost pregătit, a stîrnit pe bună dreptate nemulţumirea semenilor săi. Societatea nu era încă pregătită să accepte că boierii pot munci „altfel“ decît „gîndind“. Dregătoria, diplomaţia şi viaţa politică nu l-au împiedicat pe omul politic Nicolae Creţulescu să rămînă fidel medicinei, căreia i s-a dedicat cu pasiune ori de cîte ori s-a ivit ocazia. Şi ocazii au fost multe: tipăreşte primul manual de anatomie descriptivă (1843), înfiinţează Mica Şcoală de chirurgie de la Spitalul Colţea, îl sprijină pe Carol Davila în lupta sa pentru ridicarea unei Şcoli Naţionale de Medicină şi Farmacie, apoi fondează Societatea Medicală Ştiinţifică (1857). Acelaşi lucru vor face Nicolae şi Ştefan Golescu, Ioan Ghica, Mihail Kogălniceanu, C.A. Rosetti, Manolache Epureanu, Dimitrie A. Sturdza şi mulţi alţii, pentru a cita doar numele cunoscute. Ion Ghica, cu studii în inginerie şi matematică la Paris, a urmat o remarcabilă carieră politică, de la bei de Samos pînă la prim-ministru al României şi ambasador la Londra. Dar s-a implicat în toate activităţile culturale ale epocii, de la fondarea primei Universităţi româneşti şi pînă la ridicarea de societăţi şi reviste menite să faciliteze „instituţionalizarea culturii“ (expresia îi aparţine lui Paul Cornea).

Ce vreau să spun este că această generaţie, implicată în modernizarea României, a crezut profund şi obsesiv în ridicarea ei prin cultură, că a pus pe primul loc educaţia şi reformarea învăţămîntului, că a investit enorm în societăţi literare şi academice, teatre, gazete, şcoli, catedre, universităţi, tipografii, biblioteci, muzee, filarmonici, orchestre, fundaţii menite să trimită cît mai mulţi tineri săraci la studii etc., că, de cele mai multe ori, „investiţiile“ au fost însoţite de donaţii personale şi eforturi individuale, dublate de solidarităţi de grup, că, deşi ajunşi oameni politici, n-au uitat niciodată pasiunea lor mai veche pentru cultură, că au încurajat material şi uman „valoarea“. Nu au abdicat niciodată de la misiunea culturală menită a aduce progresul în patria lor, deşi vremurile erau poate mai „tulburi“ decît astăzi.

Astăzi, mulţi dintre colegii şi amicii mei, unii dintre ei cercetători şi profesori buni, altădată îndrăgostiţi de cultură, au ajuns în funcţii destul de importante. Mi-aş fi dorit, şi am sperat, că vor folosi „influenţa“ şi puterea căpătate pentru a sprijini, ca paşoptiştii de odinioară, amărîta noastră cultură. La unii dintre ei m-am dus cu jalba în proţap, cerîndu-le să nu lase să moară o revistă, să pună umărul la apariţia şi trăinicia unei colecţii de istorie socială, care să înlocuiască eternele traduceri, să facă lobby pentru publicarea unor studii de calitate, să stopeze, printr-o lege inteligentă, plagiatul autohton şi pernicios, să pună o „vorbă bună“ pe lîngă „buzunarele pline“ şi să susţină congrese internaţionale, care să aducă în centrul „lumii“ cercetarea românească, să se bată cu imobilismul degradant de prin arhive şi muzee pentru o soartă documentară mai bună, să nu închidă ochii atunci cînd patrimoniul nostru, şi aşa „sărac“, se „topeşte“, să promoveze valoarea fără să se prefacă, în fine, să facă ceva pentru cultură, educaţie şi, mai ales, pentru ei. Rezultatele au fost mai mult decît dezamăgitoare. Deşi continuă să se fălească cu titlul de „profesori“, să afirme cu emfază că „nu se poate fără educaţie şi cercetare“, că numai de „cei buni se înconjoară“, ei, profesioniştii de altădată, nu mai vor să se implice, nu din cine ştie ce temeri, ci pur şi simplu din blazare şi comoditate. Le e bine pe meterezele „bunăstării“, jucînd table cu cine ştie ce baron pe malul mării, savurînd înălţimea fotoliilor lor, în care se vor îndesa cu „folos“ pe viitorime, pentru a se salva şi îndepărta cît mai mult de masele „inculte“, inclusiv de amici agasanţi şi obsedaţi de atîta cultură. S-au adaptat, carevasăzică. Şi cînd au parte de o aşa companie selectă, plină ochi de „succesuri“ şi „almanahe“, nu mai contează dacă citesc din Foucault sau din... Cancan!

Constanţa Vintilă-Ghiţulescu este cercetătoare la Institutul de Istorie „N. Iorga“ din Bucureşti. În 2006 a publicat cartea Focul Amorului. Despre dragoste şi sexualitate în societatea românească, 1750-1830.