Profesiuni pătimașe și remedii cercate
Suferim astăzi de o serie de boli, spunem noi, specifice civilizaţiei – hernie, cancer de toate tipurile, hemoroizi şi coln iritabil, ulcere şi pancreatite, anorexii şi bulimii – exacerbate de sedentarism şi stres, de muncă şi extenuare, de canoane „inventate“, de diete cercate de alţii, de pofte dulci şi vicii întăritoare. Şi în loc să ne ajute, multe leacuri ne afundă şi mai tare în himera tămăduirii.
Pe la 1859, doctorul Iulius Barasch publica, pentru prima dată, o analiză a relaţiei directe dintre practicarea unei meserii şi efectele negative asupra corpului, oferind cu „precizie ştiinţifică“ sfaturi pentru buna păstrare a sănătăţii. Trupurile trec prin aceleaşi boli profesionale şi astăzi, doar că informaţiile, numeroase şi greu de controlat, produc prea multă confuzie şi prea puţină vindecare. De aceea, e bine, din cînd în cînd, să-şi facă loc analizele dintr-o epocă în care hapurile erau mai aproape de candel decît de excipienţi şi compuşi chimici, dar cu siguranţă mult mai eficiente. Poziţiunea corpului este responsabilă pentru multe dintre patimile trupeşti. Cei care şed mult pe scaun – ne spune dr. Iulius Barasch – pătimesc de „trînşi (emoroide), constipaţiune, umflătură de ficat şi de splină, ipohondria şi melancolia, patimi de inimă şi de plămîni etc.“. Filozof sau croitor, tot şezătorul pe scaun a experimentat boala „emoroidelor“ şi mai cu seamă constipaţiunea. Cum nu-ţi dă mîna să-ţi schimbi meseria, poţi încerca măcar să te adaptezi la cerinţele trupului şi să adopţi măsurile cercate de medic, adică la birou: să şezi „pe o pernă rotundă, făcută ca un cerc, umplută cu peri de cal şi găurită în mijloc“, după cîteva ore „să te plimbi mult“ şi să-ţi speli şalele cu un burete muiat în apă rece, cel puţin o dată pe zi“, să porţi haine largi şi nu pantaloni strimţi“, „să te păzeşti de mîncăruri grele care umflă (linte, mazăre, fasole, bobi, carne grasă, pîine prea neagră)“, să nu bei „lucruri prea spirtoase“. Dar şi statul prea mult în picioare dăunează, aşa că slugile şi chelnerii de prin birturi, precupeţii şi curierii pătimesc de dureri şi strîmbarea osului spinării, umflarea picioarelor, slăbirea digestiei şi osteneală, plus multe altele. Regimul lor de viaţă are nevoie de plimbări şi gimnastică, de scaldă şi înot, cît mai des, la rîu, de odihnă în pat, şi nu pe scaun.
„Guralivii“ nu scapă nici ei de patimile profesionale, căci de la predicatori la cîntăreţi, de la actori la profesori, de la unterofiţeri pînă la meşterii de danţ, de la muzicanţi la oratori, toţi îşi folosesc în exces vocea: „vorbesc mult în viaţa lor“ şi sînt „supuşi la hemoragia plămînilor, la ruptura ţesăturii plămînilor, la răguşeli, la oftică... pînă la dambla“. Sfatul cel mai obiectiv ar fi ca: „cine n-are plămîni buni şi un corp robust să nu îmbrăţişeze aceste meserii“. Dar ce te faci dacă îţi place să cînţi, de pildă? Mai ales astăzi cînd fandacsia muzicală perverteşte multe trupuri şi asurzeşte multe, multe, prea multe urechi? Păi, te duci la doctor, înainte să te apuce de tot fandacsia, să te asiguri că ai plămînii buni şi nu dai în oftică. Sfatul lui Iulius Barasch îi viza pe profesori, „siliţi a vorbi şi a striga în clasele lor cinci-şase ore pe zi“ cît mai tare pentru a „covîrşi strigarea tulburătoare a şcolarilor“, dar cine mai are astfel de visuri pe astfel de vremuri?!; aşa că oftica ce lovea mulţi profesori tineri, mai ieri, nu poate fi decît o amintire înfiorătoare astăzi. Dar – avertizează doctorul nostru – nu trebuie neglijat că muzicantul lucrează într-un mediu care face mult zgomot şi patimile durerilor de cap şi iritaţiunilor nervoase, recte „zmintelile sînt lipite de meseria lor“. Are şi doctorul ceva dreptate dacă ar fi să privim printre numeroşii, prea numeroşii cîntăreţi autohtoni ajunşi la patimă de sminteală înainte chiar de a şti să cînte. Am crede că civilizaţiunea de acum ne salvă de rîie, lipită şi ascunsă de hainele cele vechi prelucrate de croitori, dar ea îşi schimbă doar purtătorul, trecînd din sumbra prăvălie în buticul vînzătorului de second-hand. Sau de „patima numită panglică“, întîlnită pe la fabricanţii „de mezelicuri“, lucrători cu cărnuri şi degustători de şunci şi salamuri. Nu-i prea evident şi nici destul de sigur cînd aflăm că „sămînţa acestui lumbric parazit“ cam umblă liber pe plaiurile mioritice. Şi-atunci te-ntrebi ce profesiune oare te fereşte de toate cele pătimaşe boli?!
Constanţa Vintilă-Ghiţulescu este cercetătoare la Institutul de Istorie „N. Iorga“ din Bucureşti. În 2006 a publicat cartea Focul Amorului. Despre dragoste şi sexualitate în societatea românească, 1750-1830.
