Despre muzică și cercetare

Pe la noi, muzica n-a fost şi nici nu este încă un domeniu serios de cercetare sau măcar de formare. Prin şcoala generală, orele de muzică sînt ore de chiul, cel puţin aşa era pe vremea mea cînd profesorul, care preda muzică, desen şi sport, se arăta favorabil fotbalului. De altminteri, suplinitor fiind, n-avea noţiuni nici despre muzică, nici despre desen; nu spun că n-am „apreciat“ chiulul… atunci, ci doar că am pierdut enorm, recuperînd după „ureche“ şi alandala. Şi de acolo cam începe totul… şi a te gîndi că cineva s-ar apuca să studieze muzica ca pe orice domeniu de cercetare ţi s-ar părea… un pic „extravagant“… Nu mică îmi fu mirarea să descopăr că astfel de visători există… Nicolae Gheorghiţă este unul dintre ei. Conferenţiar la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti, Nicolae Gheorghiţă se implică, cu erudiţie, în această muncă titanică de scrierea unei istorii a muzicii la noi. Prima parte a acestei cercetări este dedicată începuturilor influenţei bizantine şi a muzicii bisericeşti (Byzantine Chant between Constantinopole and The Danubian Principalities: Studies in Byzantine Musicology, Sophia: Bucharest, 2010).  

Aflăm astfel că vodă Brâncoveanu este primul care acordă  importanţă studierii muzicii, disciplină legată încă de Biserică şi de practica religioasă. Filotei, fiul agăi Jipa şi prim cîntăreţ în biserica metropolitană, redactează primul manuscris de muzică românească, dedicat, bineînţeles lui vodă Brâncoveanu. Se ştie că pe atunci „spectacolul“ liturghiei era regizat cu ajutorul a două coruri: în stînga altarului se afla corul care intona psalmii în limba greacă, iar în dreapta se afla un alt cor care intona, de astă dată, psalmii în limba română. Şi asta oglindeşte importanta influenţă a culturii greceşti asupra Ţărilor române, căci corul grecesc a înlocuit corul de limbă slavă.  Or, această influenţă avea să atingă apogeul cu secolul al XVIII-lea şi pe vremea fanarioţilor.  

Găsindu-şi refugiul şi liniştea la Iaşi sau la Bucureşti, mulţi greci îşi vor urma „destinul“ muzical în preajma domnilor fanarioţi sau pe lîngă şcolile bisericeşti de „muzichie“. Unul dintre ei este Dionisie Fotino, cunoscut mai ales pentru a sa Istorie a Daciei, dar care s-a preocupat, mai întîi de toate, de muzica bizantină, lăsînd o importantă operă în acest domeniu. Sau Nichifor Kantuniaris, prieten al mitropolitului moldav, Veniamin Costachi, compozitor a numeroase cîntece liturgice, dedicate mitropolitului, domnului, boierilor influenţi. Lucrurile par să meargă mai bine după înfiinţarea noii şcoli de muzică de pe lîngă biserica Sfîntul Nicolae din mahalaua Şelari (16 iunie 1817). Printre fondatori şi profesori: Anton Pann, Macarie Ieromonahul, Teodorachis Castrino. Şcoala se află sub epitropia episcopului de Argeş, Iosif, boierului Ioan Hagi Moscu şi a unui oarecare Dumitrache Polizache, ca şi sub patronajul Patriarhiei de Constantinopol. Vremurile tulburi vor face ca şcoala să fie închisă de mai multe ori, căci pe vremea lui Tudor, de pildă, cui i-ar mai fi păsat de muzica bizantină?! Uliţele Capitalei răsunau de „cîntece olteneşti“, aducîndu-l la disperare pe dascălul Ioan Dobrescu de la biserica Batiştei: „îţi venea să nebuneşti de cîntece olteneşti, de trăsnete de pistoale. Toţi nebuni de vin“, avea să mărturisească cu patimă.  

Cea de-a doua parte a cercetării este dedicată muzicii laice şi influenţelor bizantine şi otomane asupra ei. Ca şi călătorii străini, prin intermediul cărora şi eu mi-am cules informaţia, nu ştiam să fac prea clar diferenţa între muzica de curte şi muzica militară, vorbind doar de meterhanea. Dar iată că Nicolae Gheorghiţă ne lămureşte vorbind de meterhanea ca muzică de curte şi de tabl-khlane ca muzică militară, cîntată de ieniceri. Mai aflăm apoi că un moldovean talentat în arta viorii, Miron, i-a cîntat Sultanului Selim III (1761-1808), compunînd şi contribuind la dezvoltarea unui stil „ala Turca“. Epoca fanariotă dezvoltă un stil de muzică propriu, ceea ce avea să fie cunoscut drept „de inimă albastră“, cîntat de lăutari şi ascultat de la vlădică la opincă. Acest stil de muzică pătrunde atît de adînc în gusturile publicului că nimic nu-l poate înlătura, nici vremea modernizării, cu valsurile, polcile, mazurcile ei. Şi nu puţine sînt mărturiile de prin anii 1840, cînd după „eleganţa“ unui bal pe note de vals, totul sfîrşeşte într-o agapă valahă unde taraful lui Ochi-Alb cîntă de-şi rup cucoanele condurii cei noi de Paris, şi boierii oftează de mama focului la fiecare vers.  

Cercetarea lui Nicolae Gheorghiţă este una importantă într-o societate normală şi excepţională într-o  societate ca a noastră. Sper ca versiunea engleză a cărţii să primească şi una în limba română, astfel încît mult mai mulţi să se împărtăşească din această frumoasă poveste a muzicii.

Constanţa Vintilă-Ghiţulescu este cercetătoare la Institutul de Istorie „N. Iorga“ din Bucureşti. În 2006 a publicat cartea Focul Amorului. Despre dragoste şi sexualitate în societatea românească, 1750-1830.