Un spital pe la sfîrşit de secol XIX

România  a cunoscut mai multe perioade de schimbare şi modernizare. Mai ales în ultima vreme, cînd nimic din ce se ridică ziua nu mai este bun noaptea, ca să spunem aşa pentru a sancţiona lipsa de coerenţă a reformelor impuse de unii şi abrogate de alţii. Dar se poate observa şi o lipsă de continuitate, în măsura necunoaşterii trecutului.

Pe la 1881, guvernul de atunci îşi da toată silinţa în înfiinţarea de spitale rurale. Bani sînt doar pentru patru astfel de unităţi noi, locaţiile fiind alese „astfel încît să răspundă la toate trebuinţele ţării“, aşezate „cît se va putea în centrul regiunii ce va avea a deservi fiecare“. Cum personalul specializat este încă o cerinţă, se face apel la călugări şi călugăriţe, cărora li se încredinţează, preferenţial, slujbele de infirmier şi infirmieră, statul ocupîndu-se de întreţinerea lor (şi mănăstirile aflîndu-se sub îngrijirea Fondului de Stat). De altminteri, multe din mănăstiri sînt implicate, încă la această dată, în administrarea serviciului medical, căci epidemia de pelagră a obligat statul să deschidă spitale ad-hoc, în locaţiile acestora, şi să ceară implicarea lor în îngrijirea sătenilor bolnavi.  Un astfel de spital avea cam 30 de paturi, dintre care doar o treime revenea femeilor. Ceea ce presupunea că se îmbolnăveau mai puţin decît bărbaţii? Sau că bolile pentru care se putea ajunge la spital („pelagra, sifilisul, afecţiuni palustre, scabie şi boli chirurgicale“) aveau mai degrabă un caracter masculin?

Un astfel de spital este deservit de un medic, un subchirurg sau un asistent în farmacie, un econom, un preot, un infirmier la 10 paturi, un bucătar sau o bucătăreasă, o spălătoreasă, o ajutoare de spălătoreasă, un băieş, un argat de curte, dar care face şi pe portarul. Medicul trebuie să fie doctor în medicină şi este numit prin decret regal, în urma unui concurs. El locuieşte în incinta spitalului, unde i se asigură locuinţă, iluminat şi încălzit şi primeşte o leafă lunară de 500 de lei. În aceeaşi situaţie se află şi subchirurgul. De ştiut că economul nu poate prelua slujba decît după ce a depus o garanţie de 4000 de lei, o sumă destul de importantă pentru vremea respectivă, dacă ţinem cont că salariul său este de 150 de lei pe lună (plus 50 de lei diurnă).

Printre cele cu care avea să fie dotată fiecare sală se numără putini pentru băi complete, putini pentru băi de şezut, putini pentru băi de mîini şi picioare, camizole de forţă, oale de noapte, ploşti de sticlă pentru ud, scaune, orologii, termometre, icoane, transparente la ferestre, candele, sfeşnice, scuipători, linguriţe de porţelan pentru medicamente, castroane, scaune, paturi (aşternute cu un mindir de paie sau de foi de porumb, două perini, una de paie, alta de lînă, o plapumă pentru iarnă şi alta pentru vară), rufărie pentru pat (cearşafuri, feţe de perine, ştergare, şervete), rufărie pentru bolnavi (trei scufe de noapte pentru fiecare pat de bărbat şi trei legături de cap pentru fiecare pat femeiesc, cinci cămăşi, patru perechi izmene, şase perechi ciorapi, trei batiste, o pereche papuci, o garnitură pentru menstruaţie pentru fiecare pat femeiesc, un halat de iarnă şi două de vară). O treime din această rufărie trebuia reînnoită o dată pe an, în timp ce fiecărui bolnav i se dau haine curate de două ori pe săptămînă şi aşternuturi doar o dată.  

Pentru fiecare bolnav se prescrie un regim alimentar specific bolii. De exemplu, o porţie întreagă presupune: dimineaţa 300 gr supă de chimen sau 150 gr lapte dulce sau lapte bătut; prînz 600 gr supă de vacă, 800 gr pîine sau 900 gr mămăligă, 450 gr carne de vacă; seara acelaşi fel. La prescrierea medicului, unii bolnavi pot primi şi suplimente, printre care se află fie un ou proaspăt fiert, fie 150 gr brînză, fie compoturi sau fructe, fie 75 gr ţuică, 300 gr vin roşu sau alb, însă „ordinar“, fie chiftele prăjite etc. Există şi o dietă de post care începe dimineaţa cu supă de linte sau fasole şi se încheie cu mîncare de prune sau praz. De menţionat că din această mîncare se ospătează gratuit întreg personalul spitalului, doar că porţia este cu acribie stabilită, mai ales în ceea ce priveşte carnea şi pîinea. Medicamentele ieftine vor fi privilegiate, iar cele „mai scumpe“ au nevoie de „justificări bine argumentate“.  

Pe hîrtie totul arată foarte frumos şi mai ales ordonat. Pe la sate, lucrurile vor fi stat însă cu totul altfel, cu medici care se vor fi simţit cam „exilaţi“ pe acolo, cu economi deloc atenţi cu banul public, cu prefecţi deloc darnici, cam ca prin zilele noastre…
 
Pentru orice proiect de astăzi recomand a se consulta Legislaţia sanitară în România modernă (1874-1910), editori: Alina Ioana Şuta, Oana Mihaela Tămaş, Alin Ciupală, Constantin Bărbulescu, Vlad Popovici; Presa Universitară Clujeană, 2009.
 
Constanţa Vintilă-Ghiţulescu este cercetătoare la Institutul de Istorie „N. Iorga“ din Bucureşti. În 2006 a publicat cartea Focul Amorului. Despre dragoste şi sexualitate în societatea românească, 1750-1830.