Fanny - o adolescentă ca oricare alta?

Are 26 de ani şi ştie deja cu mare, mare precizie ce vrea de la viaţă: să fie cît mai liberă. Îmi vorbeşte despre ea cu mare uşurinţă, deşi abia ne-am cunoscut. Îi place teatrul şi joacă foarte mult teatru, de fapt, asta a şi salvat-o de la o ruină iremediabilă. Are parcursul oricărei adolescente asaltate de reclame, de 90-60-90, de înălţimi nebănuite, de silicoane şi botox-uri miraculoase. S-a lăsat prinsă şi ce a început ca o glumă ar fi putut să sfîrşească rău... Pe la 16 ani s-a trezit că vrea să placă, că vrea să fie regina grupului ei, că vrea să-şi domine prietenele, să atragă, să aibă un iubit etc. S-a tot gîndit cum să facă, ce ar putea să realizeze cu trupul ei pentru a fi remarcată imediat şi de toată lumea. N-a aşteptat prea mult, că beculeţul roşu s-a aprins după ce, la ora de sport, proful a apostrofat-o cu: „Eşti nulă, Fanny. Şi cu c... ăla mare n-ai să reuşeşti niciodată să faci nimic“. S-a pus pe regim. Era plinuţă, dar nu grasă, cu brioşe pe la burtică, dar cu sîni superbi de adolescentă. Prietena ei cea mai bună s-a prins în joc, ajutînd-o să rămînă zile în şir într-un regim teribil.

După trei luni de înfometare, a slăbit mai mult decît şi-ar fi dorit, dar, cum zice, „corpul a luat-o înaintea minţii“. A ajuns la spital, de acolo într-o clinică, din clinică într-o altă clinică. Şi uite aşa, patru ani de zile a fost pacient pentru un sistem dornic să înghită banii societăţii şi mai ales pe ai părinţilor... Cînd a văzut că nu-i de glumă şi că nimeni n-o ascultă, s-a prefăcut că acceptă soluţiile convingătoare ale psihologilor, psihiatrilor, părinţilor, medicilor, dar... La bilanţul de doi ani, părinţilor li s-a spus că e bine, că s-a refăcut, că s-ar putea reintegra în societate, dar, cu ea de faţă, psihiatrul a insistat pe recădere şi pe efectele devastatoare ale unei presupuse, eventuale recidive... A încercat să protesteze. Era însă cuvîntul ei, de adolescentă anorexică, împotriva unui reputat psihiatru. S-a simţit ca „un criminal periculos reciclat“ care, dacă ar mai fi scos o vorbă, ar fi fost aruncat după gratii. Şi a fost iarăşi aruncată după „gratii“... Doi ani, doi ani în care a încercat să se „vindece“ singură, ascunzînd şi aruncînd pumnii de antidepresive şi antiepileptice ce ar fi trebuit s-o salveze, nici ea nu ştia de la ce, şi construindu-şi visuri despre libertate... S-a trezit în realitate la 20 de ani, fără diplomă, fără prieteni, fără nimic, dar liberă... Cei din jur au tot încurajat-o spunîndu-i că n-a pierdut patru ani din viaţă, ci că a cîştigat o enormă experienţă care îi va fi utilă... „La ce?“, am întrebat-o brutal şi inconştient. N-a ştiut să-mi răspundă. În tot cazul, nu i-a folosit în găsirea unei slujbe, pentru că, nota bene, părinţii n-aveau nici un chef s-o întreţină la 20 de ani, chit că banii se duseseră aiurea. Prima slujbă: vînzătoare într-o patiserie, strigînd cu spor: „Brioches, brioches... Une achetée, une offerte... C’est chaud, c’est chaud, c’est chaud...“ N-a durat prea mult. Obligaţia de a rămîne închisă toată ziulica într-un butic o ducea cu gîndul la „închisoarea“ ei de altădată. Or, ea voia să fie liberă, liberă, cît mai liberă... S-a apucat de teatru... De fapt, de animaţie... De fapt, s-a apucat de şcoală... Şi-a găsit un chéri... Şi pînă la sfîrşitul cursurilor de animaţie a fost fericită... „Ştiam pentru ce muncesc, el era cu mine. Aveam zile fericite, dar şi multe zile cînd el, gîndind mai feminist decît mine, se purta ca un neamţ, lăsîndu-mă să mor de foame, dacă nu puteam să contribui cu ceva la masa de seară“, mi s-a confesat. Apoi a trebuit să plece. „Iubirea, iubirea asta de astăzi e un pic ridicolă cu toate dorinţele astea egalitare unde cavalerismul de altădată a apus“, s-a justificat. Acum e animatoare pentru copii, adică îi învaţă cum să joace teatru pe micuţii de toate vîrstele... E liberă şi-i place să fie liberă. Munceşte o oră, cel mult două, la două-trei zile. Acceptă ce-i place şi cînd îi place, unde îi place. Joacă teatru, alături de copii... N-are bani, nu atît cît să plece de acasă şi să iasă de sub tutela părinţilor. Dar îi lipseşte un „chéri“, alături de care să simtă cum trăieşte... Şi vrea un copil, căci „mon horloge biologique me dit que le temps est venu“... Un copil pe care să-l înveţe să fie liber, fără să cadă în capcanele timpului... E frumoasă adolescenta din faţa mea, dar nu e sigură de asta şi capcanele timpului sînt încă deschise chiar şi pentru experienţa ei... Căci în căutarea unui tată pentru copilul atît de dorit e gata să sacrifice, iarăşi, cîteva kilograme (deşi n-ar fi nevoie de asta, o asigur eu), crezînd că responsabilitatea masculină, astăzi, se conjugă în acord cu statutul de manechin al iubitei alese. Cîte adolescente nu trec prin astfel de dileme? Şi cît de ticăloase pot fi tiparele de tot felul?!  

Constanţa Vintilă-Ghiţulescu este cercetătoare la Institutul de Istorie „N. Iorga“ din Bucureşti. În 2012 i-a apărut la Humanitas cartea În şalvari şi cu işlic. Biserică, sexualitate şi divorţ în Ţara Românească a secolului al XVIII-lea.