Despre Cotroceni
Înainte de a fi palat, Cotroceni a avut o lungă şi importantă istorie mai puţin cunoscută astăzi. Despre această istorie vorbeşte Mariana Lazăr în cartea ei „Spre folosul acestei Sfinte Case“ Constituirea şi evoluţia domeniului mănăstirii Cotroceni (secolele XVII-XIX), carte apărută la Editura Istros, Brăila, 2012. Istoric şi cercetător la Muzeul Naţional Cotroceni, Mariana Lazăr foloseşte ca sursă principală de documentare arhivele strînse de-a lungul anilor în fondurile mănăstirii: catagrafii şi inventare, acte de donaţie şi documente de întărire, documente iconografice etc.
Ctitorirea mănăstirii Cotroceni de către domnul Şerban Cantacuzino (1678-1688) se înscrie, după cum precizează autoarea, în primul capitol, în „cadrul mental al epocii“, o epocă dominată de războaie, epidemii şi multe, multe incertitudini. Ridicarea unei biserici sau a unei mănăstiri este un gest firesc pentru oamenii timpului trecut, nu numai pentru captarea bunăvoinţei divine, ci şi în mărturisirea unei recunoştinţe pentru un destin care ar fi putut fi altul fără protecţia divină. Opera de ctitorire a mănăstirii de la Cotroceni se înscrie în această logică de definire a „raporturilor speciale cu Dumnezeu“ într-un moment important pentru fiul de boier ajuns domn: „în prea multe şi nespuse nevoi şi primejdii în această nestătătoare lume şi noi căzînd... nu ne-am fi mîntuit, nici ne-am fi izbăvit de n-ar fi fost nouă dumnezeiasca providenţie, ajutor“. Or, vodă Cantacuzino avea de ce să-i mulţumească lui Dumnezeu, dacă cunoaştem povestea tinereţilor sale destul de „încercate“. Construcţia a început chiar din primul an de domnie pe moşia Cotroceni, sat care îi aparţinea (jumătate de sat) încă de pre vremea boieriei. „Fără să precupeţească nici o cheltuială“, cum scrie Anton Maria Del Chiaro, secretarul lui Constantin vodă Brâncoveanu, Şerban vodă va supraveghea personal ridicarea „somptuosului“ (termenul îi aparţine tot lui Del Chiaro) aşezămînt monastic, terminat destul de repede, în numai trei ani (1681). Mărturiile epocii vorbesc cu admiraţie despre bogăţia şi frumuseţea acestei ctitorii. La 1702, englezul Edmund Chishul scrie: „Zugrăveala, poleiala şi broderia ce o împodobesc sunt nespus de bogate şi picturile sunt atît de numeroase încît acoperă orice parte a bisericii, atît pe dinăuntru, cît şi pe partea dinafară a intrării“ (pridvorul).
Ca orice ctitorie domnească, mănăstirea Cotroceni este înzestrată de ctitor cu importante danii, astfel încît să-i asigure supravieţuirea peste veacuri (capitolul al II-lea). Mariana Lazăr vorbeşte despre un „act de donaţie de excepţie“ menit să impresioneze, şi care va fi însoţit, mai apoi, de o politică de achiziţii destul de „orientată“ spre moşiile din apropierea mănăstirii. Pînă la sfîrşitul domniei (şi implicit al vieţii), vodă Cantacuzino a donat mănăstirii Cotroceni 26 de proprietăţi: sate, moşii, vii, mori sau vaduri de moară, la care se adaugă prăvălii, pivniţe, hanuri (celebru fiind Hanul lui Şerban vodă); tot vodă confirmă sau obţine (de la diferiţii patriarhi ai Orientului) o serie de privilegii întărind autoritatea egumenului păstor.
Cartea Marianei Lazăr este foarte importantă pentru că, după părerea mea, reconstituirea domeniului de la mănăstirea Cotroceni pare mai degrabă un pretext pentru a reface, de fapt, maniera de funcţionare a unei mănăstiri de-a lungul a doua secole. Intrînd cu multă curiozitate şi acribie în spiritul acelor vremuri, autorul ne oferă informaţii esenţiale utile pentru scrierea istoriei sociale a acelei epoci. De pildă, practica împrumutului cu dobîndă, atît de blamată de către Biserica Catolică, este cît se poate de firească pentru Biserica Ortodoxă. Mănăstirea Cotroceni foloseşte această metodă spre a-şi spori veniturile, dovedindu-se uneori un foarte bun cămătar. Este de la sine înţeles că de calităţile administrative ale egumenilor depind buna „orînduială“ şi buna „chiverniseală“ a unei mănăstiri. Capitolele trei şi patru ne vorbesc cu foarte multă convingere şi mai ales cu susţinere documentară despre modalităţile de „sporire“ a unei averi deja constituite. Sînt, după părerea mea, capitolele cele mai importante ale cărţii, pentru că ne oferă detalii esenţiale în înţelegerea economiei vremii, cu explicarea diferitelor practici care astăzi au dispărut. Şi, dacă vrem să ştim mai multe, zăbovim asupra capitolului dedicat veniturilor şi cheltuielilor, regăsite mai apoi şi în anexele de documente. Aceste catagrafii reţin, dincolo de nevoile vieţii religioase, şi micile cheltuieli zilnice atît de necesare supravieţuirii. Se cumpăra fasole, ceapă, ulei, sare, măsline, miere, vin, dar şi cafea, piper sau caracatiţă.
Cartea este una indispensabilă pentru cunoaşterea istoriei sociale a epocii. Merită citite inclusiv notele prin care autoarea rezolvă (cu erudiţie) diferitele mituri care au tot circulat pe seama mănăstirii.
Constanţa Vintilă-Ghiţulescu este cercetătoare la Institutul de Istorie „N. Iorga“ din Bucureşti. În 2012 i-a apărut la Humanitas cartea În şalvari şi cu işlic. Biserică, sexualitate şi divorţ în Ţara Românească a secolului al XVIII-lea.
