Capra vecinului din cultura română
Cultura pe aici pe la noi n-a fost şi nici nu prea este ceva important. Şi pînă la urmă, de ce ar fi? Pe aici pe la noi, doar cine nu vrea nu scrie cărţi şi nu editează compendii despre civilizaţii trecute şi prezente. Şi apoi, nu-i mare lucru să mîzgăleşti trei linii pe hîrtie şi să declari că eşti mare scriitor, că doar tot românul s-a născut poet. Aşa cum nu-i mare lucru să pui cinci documente cap la cap şi să ţipi, cu gura pînă la urechi, că „sistemul ticăloşit“ nu-ţi recunoaşte adevărata valoare. Care valoare? Or, despre această „valoare“, România a omis să vorbească în ultimele două decenii, promovînd miştocăreala, şmecheria, superficialitatea, minciuna, uşurinţa, fără să pară interesată de lucruri cu adevărat importante, precum ar fi munca, erudiţia, talentul şi iarăşi munca. Din toată această învălmăşeală a ieşit ce a ieşit: un plagiat sau mai multe plagiate, o normalitate, de altminteri, a sistemului nostru educativ, o producţie culturală şchioapă care nu reuşeşte niciodată să depăşească periferia, peste care tronează o invidie denigratoare incontestabilă. Habar nu am de ce ne este aşa de greu să ne recunoaştem, promovăm, susţinem valorile, şi de ce „să moară capra vecinului“ tronează pe toate gardurile amărîtei noastre culturi, de ce putregaiul frustrărilor individuale este mai important decît bucuria unei reuşite?!
Nu mă număr printre lectorii scriitorului Mircea Cărtărescu. Am citit doar Nostalgia şi De ce iubim femeile, şi n-am reuşit, oricît m-am străduit (nu prea tare, recunosc!), să trec de primele pagini din Orbitor. Nu se potrivea cu gusturile mele de prin anii studenţiei, mai degrabă romantice, înclinate spre Emily Brontë şi William Thackeray decît spre J.D. Salinger. În schimb, l-am descoperit pe omul Cărtărescu, recent, citindu-i interviurile şi articolele de prin gazete, cu asiduitate chiar. Şi mi-a plăcut, devenind pentru mine un model de modestie, simplitate, bun-simţ. Ajuns sus, cît mai sus în lumea celor cu talent literar, Mircea Cărtărescu reuşeşte să nu se lase contaminat de aroganţa covorului roşu. Mare lucru! Aşa că denigrările astea josnice, atît de specifice culturii române, mă îndeamnă să mă îndrept, tot cu asiduitate, spre celelalte cărţi ale scriitorului Mircea Cărtărescu, care va rămîne, pentru mine, un model.
Tot în zona asta a denigrărilor am asistat la desfiinţarea istoricului Mihai-Răzvan Ungureanu. Am crezut o vreme (sau am vrut să cred) că istorici mai competenţi decît mine vor ieşi să corecteze minciunile atît de intens vehiculate, dar... am aşteptat în zadar. Pe vremea cînd debuta ca prim-ministru, se iţiseră colegi şi „prieteni“ gata să-l tămîie pe istoricul, savantul, intelectualul etc... Acu’ cînd, din întîmplările sorţii, istoricul Mihai-Răzvan Ungureanu a ales calea politicii, scrierile sale au fost acreditate ca fiind „maculatură“. Înainte de a fi om politic, Mihai-Răzvan Ungureanu este istoric, un istoric de foarte bună calitate, cu erudiţie, intuiţie şi talent. Cartea Convertire şi integrare religioase susţine fără putinţă de tăgadă acest lucru. Doar că trebuie să o citeşti cu atenţie şi pe îndelete pentru a te pronunţa asupra calităţii ei. Mai trebuie să ştii ceva istorie, ceva chirilică, ceva germană, ceva engleză, să ai ceva lecturi pentru a descîlci toate acele principii care au dominat societatea românească de la începutul secolului al XIX-lea. Dar am vorbit despre toate acestea într-o recenzie a cărţii în Studia Politica, aşa cum Andrei Oişteanu a recenzat cartea în revista 22. E adevărat că nu sînt cine ştie ce istoric, să se ţină cont de aprecierile mele, dar cînd este vorba de editare de documente şi de negarea oricărei contribuţii în acest sens, afirmaţiile făcute de nişte neaveniţi inculţi, la care, din păcate, mulţi dintre noi căscăm gura, închizîndu-ne minţile, lucrurile mi se par de-a dreptul tragice.
După cum bine ştiţi, istoriografia românească a primei modernităţi este tributară documentelor publicate de V.A Urechia la sfîrşit de secol XIX, în Istoria românilor, cu ajutorul studenţilor acelor vremuri. Or, pentru a face lumină într-o epocă atît de importantă pentru istoria românilor, trebuie să fii mai întîi de toate editor de documente şi mai apoi istoric. Asta fac de vreo 14 ani la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga“, cunosc foarte bine ce înseamnă munca de editare de documente. O muncă deloc uşoară, care nu presupune nici pe departe mutarea unui document dintr-un fond de arhivă între copertele unei cărţi, aşa cum s-a tot încercat să se spună, în nebunia minimalizării contribuţiei istoricului Ungureanu, devenit om politic. Orice cercetare pe primă modernitate românească are nevoie de aceste documente, editate cu acribie de Mihai-Răzvan Ungureanu, fie că este vorba de Arhondologia Moldovei, fie că este vorba de o serie de catagrafii cuprinse în Revista de istorie socială. Această revistă îl are ca fondator pe Mihai-Răzvan Ungureanu, o revistă în jurul căreia s-a închegat o nouă tendinţă în istoriografia românească. Dar, confundîndu-se prea tare cu fondatorul ei, revista supravieţuieşte, din nefericire, doar din cînd în cînd.
Capra vecinului din cultura română nu este chiar aşa o vorbă în vînt. Şi nici măcar nu este de astăzi, că nu degeaba s-a exilat bietul Caragiale. Cum adică să recunoaştem că unii dintre noi mai fac şi lucruri bune, utile, frumoase, demne... păi, nu trebuie să fim toţi o apă şi-un pămînt?
Constanţa Vintilă-Ghiţulescu este cercetătoare la Institutul de Istorie „N. Iorga“ din Bucureşti. În 2012 i-a apărut la Humanitas cartea În şalvari şi cu işlic. Biserică, sexualitate şi divorţ în Ţara Românească a secolului al XVIII-lea.
