De ce să mai facem cercetare?
Cercetarea din România n-a interesat mai niciodată pe nimeni. Uneori, lucrurile au mers mai bine doar datorită unor iniţiative personale, care au vizat un grup sau o anumită categorie profesională, şi nu întreaga comunitate. Atît! Aparatul birocratic al statului, cel care strînge taxe şi impozite şi apoi le redistribuie, i-a lăsat deoparte pe cercetători şi proiectele lor. Proiectele naţionale sînt cum sînt: merg cînd şi-aduce Guvernul aminte. Atunci, prim-ministrul sau ministrul Cercetării se caută prin buzunare, mai aruncă ceva mărunţiş, cercetătorii – care nu prea sînt nici guralivi, nici cine ştie ce solidari – se reapucă de ale cercetării. Atît cît de poate! Şi toată lumea e mulţumită. Planificare, certitudine, previzibilitate... lucruri de alţii inventate. Ca atare, tot de ăia să fie respectate.
Ciudat este că România se comportă la fel şi cînd este vorba de parteneriate bilaterale şi de cooperare internaţională. Din fudulie, s-au semnat astfel de parteneriate, zicîndu-şi domnii funcţionari de prin Guvern „lasă, bă, că-i păcălim noi şi pă ăştia“ şi „poate trimitem acolo, pă ogoru’ cercetării, niscaiva d’ai noştri“. Sau or fi avut alte perspective, pe care eu nu le ştiu.
De pildă, România a semnat un parteneriat cu Franţa, în vederea unei colaborări în domeniul cercetării (http://www.bulletins-electroniques.com/ actualites/071/71777.htm). Din acest parteneriat, fiecare înţelege ce vrea: Franţa respectă riguros calendarul şi responsabilităţile asumate, România îşi vede de treabă aşa cum ştie mai bine, ignorînd orice regulă. Las la o parte episodul din iarnă, cu lansarea competiţiei ANR (Agence Nationale de la Recherche) – făcută cu întîrziere şi, aşa, mai pe sub umbrele neştiinţei –, pentru a mă opri la recent eşuatul parteneriat PICS (Projet International de Coopération Scientifique), lansat de CNRS. Informaţiile le-am primit de la Serviciul Cultural al Ambasadei Franceze la Bucureşti, pe la jumătatea lui martie, şi nu de la ANCŞ, UEFISCDI, CNCS sau cum s-or numi, că instituţii avem, slavă Domnului! Termenul pentru depunerea unui proiect era 2 aprilie. Fiind vorba de un program de colaborare bilaterală, proiectul trebuia depus simultan la cele două instituţii partenere CNRS (https://dri-dae.cnrs-dir.fr/spip. php?article155) şi ANCŞ (http://www.ancs.ro/ro/articol/2893/programe-interna-ionale-cooperari-bilaterale-apel-deschis-romania-franta-cnrs-2013-2015). Numai că instituţia cu pricina te trimite la UEFISCDI (http://uefiscdi.gov.ro/articole/ 3094/Cooperari-bilaterale—Proiect-International-de-Cooperare-Stiintifica-PICS-Romania-Franta.html), unde competiţia nu există. Cum tot francezii mi-au oferit şi datele de contact ale persoanelor responsabile, pun mîna pe telefon şi întreb ce se întîmplă. Doamna responsabilă, Claudia Murea, pare mirată de un astfel de apel. N-a auzit, nu ştie nimic, sugerează că poate doamna Elena Dinu, fosta responsabilă cu gestionarea acestor parteneriate, plecată din ANCŞ în structura Ministerului, cu dosarele în braţe, ar şti mai multe. Sun la Minister, dar doamna cu pricina e de negăsit. Las timp de gîndire şi revin a doua zi, la fel de dornică de a cunoaşte situaţia acestor proiecte bilaterale. Sătulă, probabil, de atîtea întrebări, doamna responsabilă mă expediază cu: „Nu avem nici o informaţie. Aşteptăm să vedem ce se întîmplă. Dacă se deschide sau nu.“ „Păi, în Franţa, termenul este 2 aprilie pentru proiectele PICS, nu trebuie să fie simultan, dacă tot este vorba de un proiect bilateral?“ insist. „Nu, nu... noi avem alte termene“ mă asigură doamna, obosită de atîta insistenţă. „Dar este vorba de acelaşi proiect, de un proiect comun“ protestez. „Acolo e o preselecţie, nu aţi văzut? Noi nu facem preselecţie. Uitaţi-vă pe site-ul nostru. La revedere.“ De atunci, mă tot uit ca viţelul la poarta nouă, cînd pe ANCŞ, cînd pe UEFISCDI, poate-poate se mişcă ceva. Preselecţia s-a dus şi, odată cu ea, şi termenele, şi toate cele. Cam la fel a fost şi anul trecut, cînd s-au afişat doar rezultatele.
Aşa se face cercetare pe la noi. Se semnează parteneriate, ministrul de resort mai face o vizită prin lume, mai vede una-alta, mai bea o şampanie, mai cumpără un Vuitton, şi apoi îşi vede de ale lui. Printre altele – graţie sau din cauza Guvernului post-Funeriu –, avem chiar şi un ministru de care n-am auzit decît aşa... vag. Nici măcar acum, cînd Guvernul s-a înfruptat din bugetul „fabulos“ al cercetării.
Dar aşa ne trebuie, nouă, tuturor cercetătorilor, din moment ce ne mulţumim cu mărunţişul de prin buzunarele prim-ministrului. Solidaritatea, pentru nişte oameni cu orgolii atît de mari, e rară. Am citit, în schimb, o serie de proteste individuale. Mă înclin şi le mulţumesc, sperînd, totuşi, la normalitate, şi nu la mărunţiş. Altminteri, de ce să mai facem cercetare?
Constanţa Vintilă-Ghiţulescu este cercetătoare la Institutul de Istorie „N. Iorga“ din Bucureşti. În 2012 i-a apărut la Humanitas cartea În şalvari şi cu işlic. Biserică, sexualitate şi divorţ în Ţara Românească a secolului al XVIII-lea.
