Cui i-e frică de prostime?

„Se înnoptase. Am sosit cu oiştea ruptă la uşa unui bordei aşezat în mijlocul pădurilor. O gaură în podea slujea drept vatră pe care patru buturugi ardeau în picioare. Coliba era plină de fum; nu puteai răsufla şi trebuia să stai ghemuit ca în Laponia. O femeie în zdrenţe se afla sub o plapumă veche care se mişca din cînd în cînd şi credeam că sub ea erau nişte pisoi. Ne atîrnasem ceaunul de grindă, cu toată ingeniozitatea, şi fierbeam în el orezul şi păsările. Această femeie privea cu un interes asupra căruia m-am înşelat. I-am dat o aripă de pui; îndată ce a căpătat-o, a scos repede de sub plapumă un copil mic, gol de tot, adormit (şi) plîngînd <că îl trezeşte> ca să i-o dea să o mănînce.“ Dincolo de frumuseţea teatrală a scenei descrise, contele Charles Marie de Salasburry, călător prin ţările române la sfîrşit de secol XVIII, surprinde sărăcia celor mulţi, sărăcia norodului. Or, pe sărăcia extremă a celor mulţi se va construi prima modernitate românească, e la începutul secolului al XIX-lea. N-a fost timp de întrebări şi de ceea ce astăzi se numesc, îndeobşte, consultări. Şi apoi, se credea că ceea ce au decis cei mari – şi de la sine înţeles deştepţi – trebuie să se potrivească tuturor, că doar se voia „binele“ naţiei.

Dar cine sînt cei mulţi şi proşti? (Prostimea, proştii sînt termeni care fac trimitere în epocă la cei mulţi, la norod, la oamenii simpli.) Pentru Constantin Caracaş, medic în Bucureşti, (1800-1828), prostimea este ignorantă şi adepta unor „moravuri sălbatice“, în care predomină „prejudecăţile, linguşirea, neîncrederea, invidia, lăcomia, egoismul, lenea“. De unde vin toate acestea? Din sărăcie şi dominaţia neîntrerupte. Locuinţele ţăranilor sînt „neîngrijite şi foarte proaste“, apetitul pentru lene duce la „trai dezordonat, rău, nărăvit şi mizerabil“, pasiunea pentru băuturile spirtoase şi desele sărbători îi îndrumă către „desfrîu“ şi „pofte nemărginite, către plăceri trupeşti“, ignoranţa şi lipsa de sentimente morale îi predispun la egoism, fără să fie generoşi, transformîndu-se în „impasibili spectatori la orice nenorocire, fără nici un sentiment de milă“. Şi apoi, se încred şi se pierd orbeşte în multele superstiţii: „au mai multă credinţă în ghicitori, în demoni şi în magi; cred că toate boalele vin de la draci şi cînd li se întîmplă nenorociri sau boli, aleargă la magi (vraci) sau la babe, să-i scape cu frecarea membrelor şi descîntece“. Astfel, trupurile şi minţile lor se vătamă, devenind din sănătoşi ipohondri. Constantin Caracaş leagă toate aceste „însuşiri rele“, specifice ţărănimii, de „lipsa învăţăturii curate a Sfintei Evanghelii şi de ignoranţă“.

O jumătate de secol mai tîrziu, descrierea lumii rurale şi implicit a prostimii nu diferă prea mult. Pentru Costache Negruzzi, redactorul Septămînei. Foaie Sătească, soarta rea a ţăranilor este intrinsec legată de lene şi alcoolism. În articolul „Pentru ce şi pentru că“, din 16 mai 1853, se oferă un chestionar cu privire la modalităţile cotidiene de supravieţuire. Aproape toate răspunsurile se coagulează în jurul acestor caracteristici: ţăranii sînt neînvăţaţi pentru că sînt leneşi, sînt leneşi pentru că sînt beţivi, sînt beţivi pentru că preoţii se mulţumesc să-i însoţească la cîrciumi în loc să le dea învăţăturile morale necesare ieşirii din acest cerc vicios. Iată cîteva exemple: „Pentru ce locuinţele ţeranilor noştri sînt rău clădite, rău învălite, fără aer, fără lumină? Pentru că s-au desprins a trăi astfel şi pentru că se lenevesc a le face mai bune.“ Sau „Pentru ce mulţi dintre ţărani mor de giunghiuri şi de lingoare? Pentru că se îmbată şi cad pe subt garduri unde răcesc şi se primejduiesc“. Pentru Negruzzi, lenea – această „maică a ticăloşiilor“ – îi împiedică să îşi îmbunătăţească condiţiile de viaţă, preferînd „locuinţe foarte proaste, foarte urîte şi foarte nesănătoae“. Este mai apoi beţia, cea care ucide 1 din 10 oameni şi care are efecte nefaste asupra întregii economii familiale: „un copil din zece moare din rea căutare a părinţilor beţivi; o a zecea vită moare din bătăile argaţilor beţivi, un al zecelea grăunte, spic şi rădăcină pier din rea îngrijirea beţivilor, şi prin urmare a zecea parte din productele unei ţeri. Această zeciuială nenorocită s-ar vindeca numai prin stîrpirea întrebuinţării rachiului“.

Despre prostime rareori se vorbeşte de bine şi doar cînd cei mari doresc să legitimeze şi să justifice acţiuni, spunîndu-ni-se cu apăsare că ar fi spre binele celor mulţi. Din păcate (sau poate din fericire), acţiunile ajung rareori să se transforme în lucruri concrete, cum e cazul educaţiei – atît de precară cînd este vorba de norod. În schimb, prostimea este ţap ispăşitor pentru multele acţiuni ratate ale celor mari, că doar prin ignoranţa ei merită să fie, după cum aflarăm în urma recentelor alegeri. 

(fragment din cartea Evgheniţi, mojici, ciocoi. Despre „obrazele“ primei modernităţi româneşti (1750-1860), Humanitas, în curs de apariţie)

Constanţa Vintilă-Ghiţulescu este cercetătoare la Institutul de Istorie „N. Iorga“ din Bucureşti. În 2012 i-a apărut la Humanitas cartea În şalvari şi cu işlic. Biserică, sexualitate şi divorţ în Ţara Românească a secolului al XVIII-lea.