Poveşti aiuritoare de iubire (III)
„Adriano, te iubesc / Fără tine înnebunesc“, răsună de cum se duce căldura după-amiezii. Şi lumea ştie că Vasilică, văcarul satului, aduce cireada acasă. Vasilică s-a pripăşit în acest sat de cîmpie de vreo doi ani, venit de pe undeva de prin Moldova, după ce a luat toate satele la rînd. Nu ştie să facă altceva decît să mîne vacile de la spate. N-a mers niciodată la şcoală şi n-a prea dormit niciodată într-un pat adevărat, pînă anul trecut, cînd ţaţa Maria i-a dat de pomană o dormeză, cu saltea şi plapumă, şi perne, şi aşternut. Lux, ce să mai! Le-a ’nghesuit cum a putut în căsuţa de chirpici, ridicată la marginea satului.
Şi de atunci trăieşte boiereşte, ba cu leguma de la vacile sătenilor, ba mai moare cîte unu’, şi el, oropsitu’ satului, nu-i niciodată uitat, ba o pomană, ba o milogeală… Nu moare de foame. Şi cum nu visează la palate, ci doar să trăiască de azi pe mîine, sperînd doar să nu moară iarna de frig şi vara de căldură, Vasilică e mulţumit. Copii, familie, casă – nu s-a prea gîndit la toate astea, pînă într-o zi, cînd i s-a părut lui că i-a picat cu tronc Adriana. Nu că ar fi vrut să se însoare, ci, aşa, din plictiseală i-a trecut prin minte că n-ar fi rău să-şi facă o iubită. A avut cîte o femeie prin mai toate satele pe unde a trecut, de ce n-ar avea şi aici una? Mai trece timpul. N-avea un gînd anume, ci, aşa, să aibă şi el o iubită. Şi apoi, ce mare scofală şi iubirea asta, îşi zicea, trebuie să ai doar o femeie căreia să-i cînţi şi ea să te lase s-o mîngîi. El cîntă seară de seară, dar Adriana nu crede acelaşi lucru despre iubire şi nu se lasă mîngîiată. Ba mai mult, de cum îl aude, iese repede din curte şi strigă cît o ţin plămînii: „Arde-te-ar focu’ de ţigan nenorocit. Ce crezi, mă, sărăcie, că-l las io pă Mărinică al meu pentru unu’ ca tine? Lasă, lasă, că-l pun io pă Marinică să-ţi crape capul ăla“. Şi nu se opreşte aici. Seară de seară, e mare hai pe uliţele satelor: Vasilică cîntă, Adriana blestemă şi sătenii se amuză. Acum să nu vă închipuiţi că Adriana e mireasa lumii. Nici ea n-a prea fost pe la şcoală, nu ştie nici măcar să citească literele de la telenovele şi îi este cam ruşine să se adune cu vecinele care dezbat aprins, seară de seară, vieţile Casandrelor şi Alberţilor, că, deşi se uită, nu prea înţelege. Nu ştie la ce foloseşte apa, iar de săpun n-are niciodată ban. Odinioară îl făcea soacră-sa în casă şi-l foloseau la spălatul rufelor, dar cum n-a băgat la cap, acum n-are şi, cum zice cu dezinvoltură, nici nu-i trebuie.
O gîdilă plăcut cîntecul lui Vasilică, să fie şi ea iubita cuiva, cum îi prin filmele alea, nu-i lucru de ici-de colo. Marinică a luat-o de nevastă, şi atît. „Ce soarbeţi, mă-tii, vrei, fă, şi tu“, e singura vorbă bună auzită de la el vreodată. Cum e tovarăş cu Vasilică, adică pasc vacile satului împreună, Marinică nu prea se sinchiseşte de „Adriano, te iubesc“. „S-o iubească, ce poa’ să-i facă“, le răspunde celor care îl tachinează pe seama idilei publice. Flori, vacanţe, şampanie, rochii de seară, baluri, muzică, vals, scrisori, poezie şi alte lucruri memorabile nu există nici măcar în vocabularul lor, darmite în uzul cotidian. Vaci şi iarbă, vara, somn, beţie şi plictiseală, iarna. Aşa că, dacă Adriana n-ar mai fi atît de ţîfnoasă, iubirea s-ar consuma cuminte pe islazul satului, vara, sub privirile îngăduitoare ale lui Marinică, convins fiind că nici un bărbat nu poate fi mai bărbat decît el, şi pe saltelele pline de purici, iarna, sub aceleaşi priviri îngăduitoare ale unui Marinică, mult prea pline de rachiul distilat, cu grijă, toată toamna. Ar împărţi şi leguma satului, şi porcu’, şi nevasta. În plus, ar avea şi el un tovarăş la beţii, Adriana – un alt bărbat care s-o înjure, iar satul – „nişte proşti“, pe seama cărora să-şi omoare, cu maliţiozitate, plictiseala din lungile seri de iarnă. Dar oare sînt „proşti“? Sau „brute“? Cîţi dintre ceilalţi săteni trăiesc altfel iubirea decît Vasilică şi Adriana? Cîţi dintre ceilalţi săteni ştiu mai multe decît Vasilică şi Adriana? Oare educaţia primară te face mai deştept, mai civilizat, mai avizat, în folosirea apei sau în respectul faţă de partenerul de viaţă? Nu prea ştiu ce să răspund. Dumnezeu n-a fost prea darnic nici cu Adriana, nici cu Vasilică. Ei nu se plîng însă nici de sărăcie, nici de urîţenie, nici de educaţie, nici de prea multă cultură, dar nici de prea puţină. Şi, pînă la urmă, ce înseamnă prea mult sau prea puţin cînd e vorba de cultură? Cred şi ei că sînt „proşti“ – dacă tot satul şuşoteşte asta, aşa trebuie să fie. Dar mai cred că nici ceilalţi nu sînt mai breji, că ceea ce le strigă lor pare cam la fel, şi pentru ei. Nici ei nu prea ştiu de vacanţe, dans sau poezie. Pînă la urmă, ce mare scofală e iubirea asta?! Vorba lu’ Vasilică.
Constanţa Vintilă-Ghiţulescu este cercetătoare la Institutul de Istorie „N. Iorga“ din Bucureşti. În 2012 i-a apărut la Humanitas cartea În şalvari şi cu işlic. Biserică, sexualitate şi divorţ în Ţara Românească a secolului al XVIII-lea.
