Unde ne sînt umblătorile?

Publicat în Dilema Veche nr. 487 din 13-19 iunie 2013
Odă dulceţurilor  jpeg

Raporturile noastre cu materiile fecale, cu trebuinţele firii şi cu necesităţile intime ale trupului sînt cît se poate de ambigue. Ubicuitatea pestilenţială a urinei a ajuns, practic, să ne sufoce, dar dincolo de bombăneală, pare să nu ne deranjeze. Dacă nu mă credeţi, vă ofer două „excursii“ de vis: mergeţi în Parcul Carol, la orice oră poftiţi – mirosurile „fericite“ vă inundă nările încă de la intrare, iar urmele paşilor dumneavostră vor fi condimentate de cum aţi intrat pe iarbă. A doua excursie, pe care n-o doresc nimănui – cu trenul... trenul de la Constanţa la Vaslui, şi de la Bucureşti la Iaşi, şi... detaliile le ştiţi.

Am colindat prin lumea civilizată şi doar prin Bulgaria mi s-a mai întîmplat să sufăr de alergie la mirosuri... Şi, atunci, mă întreb de unde această apropiere şi îngăduinţă faţă de excremente? Trecutul nostru istoric şi măreţ în igienizare şi în izolarea excrementelor se aseamănă cu lumea civilizată, pînă aproape recent. Nu pentru că aşa am vrea noi să fie, ci doar pentru că şi „ei“ au început tîrziu, adică aşa, pe la început de secol XIX. Atunci, „zefirul“ devenise mult prea urît mirositor să mai poată primi o poezie, iar medicii se amestecaseră în toate, cerînd, cu aplomb, izolarea trebuinţelor. Poale în cap şi prohaburi desfăcute s-au tot văzut încă secole bune, dar procesul începuse... Mai trebuie spus că procesul se cam opinteşte şi din cauza faptului că oamenii credeau cu tărie în calităţile terapeutice ale excrementelor, capabile să combată, de exemplu, ciuma sau holera. Iar istoricul francez Alain Corbin (în cartea sa Le miasme et la Jonquille. L’odorat et l’imaginaire sociale, XVIIIe-XIXe siècles, Flammarion, Paris, 1986) povesteşte cum oamenii, dominaţi de spaimele morţilor epidemice, se avîntă în a-şi „decora“ uliţele cu rămăşiţele oalelor de noapte, inhalînd pestilenţialitatea excrementelor vindecătoare. (Şi asta mi-aduce aminte de copilăria mea, cînd baba Dumitra, doftoreasa satului, m-a vindecat de o oareşce bubă folosind cu încredere pasta urît mirositoare de la prima oră a dimineţii.)

La noi, ambiguitatea s-a instaurat definitiv şi irevocabil. Nu fuserăm capabili nici măcar să avem o părere despre nume. Aşa că ne învîrtirăm între plimbătoare, umblătoare, retiradă, latrină, privată, toaletă, ieşitoare şi, mai simplu, WC... Or, dacă nu există un nume pentru care să te baţi, atunci la ce bun?

O privire prin arhivele timpului ne arată această permanentă relaxare cînd vine vorba de umblătoare. Proiecte au tot fost, şi griji ale medicilor, şi mirosuri „scîrnave“ de îndepărtat, şi instituţii şi spaţii publice asediate de relele mirosuri fetide. Dar oamenii, oamenii din toate timpurile nu s-au lăsat prinşi în jocul medicilor, dedicaţi asanării şi igienizării trebuinţelor firii. Mai întîi de toate, perceperea acestor trebuinţe este un pic diferită. Urina n-are nevoie de o umblătoare. Intră în pămînt, se amestecă cu toate cele ale naturii şi-apoi, nu cere nici cine ştie ce timp. La miez de noapte sau în pragul dimineţii, ţăranul se repede în curte, pe potecă sau lîngă tufa de margarete, fără să pătrundă în latrina din spatele casei. De altminteri, nici lui nu-i prea place cum miroase acolo. La aceleaşi ore, pe uliţele oraşelor, călătorul înfrigurat se agaţă de ziduri, de garduri ori de curţi pustii, lăsînd în urmă mirosurile de peste zi. Dacă urinarea nu prea pare a fi o problemă pentru nimeni, celălalt proces chiar are nevoie de un adăpost, de un răgaz. Or, lui ar fi trebuit să i se dedice un temple. Şi, dacă proximitatea excrementelor nu deranjează prea tare, atunci măcar obsesia igienei, a curăţeniei şi a gestului intim, nevoia acută de decenţă ar trebui să pună ceva stavilă trebuinţelor noastre.

Pe la 1800, un oarecare Tănasie, zaraf din Bucureşti, pune să i se construiască o plimbătoare paradosită cu scîndură de brad şi acoperită cu şindrilă, pentru care cheltuieşte o sumă de bani. Amplasarea este, însă, una de excepţie: la „capătul aleiului de trandafiri“. Or, Tănasie leagă trebuinţele firii de plimbarea îmbietoare a dimineţii şi de liniştea parfumată a înserării. De aici şi sensul plimbătorii, vreau să cred eu. La acelaşi lucru s-or fi gîndit (deşi mă îndoiesc serios) şi constructorii zilelor noastre, care au aşezat umblătorile (şi iată, aici, alt sens) – nu din scîndură de brad, ci din cel mai „fecund“ albastru plastifiat – prin parcurile patriei noastre. Ce-a ieşit, mirosiţi dumneavoastră bine!

Umblătorile, mirosind a trandafiri şi a flori de tei (că tot se revarsă dulcele lor parfum peste noi), nu sînt decît o iluzie a modernităţii noastre niciodată încheiate. Stăpînirea n-are timp de umblători, aşa cum nu are timp de multe altele, şi preferă să se facă etern de rizil în momentul în care oaspeţi de seamă, de prin lumi normale, ies din umblătorile noastre ţinîndu-se de nas.

Constanţa Vintilă-Ghiţulescu este cercetătoare la Institutul de Istorie „N. Iorga“ din Bucureşti. În 2012 i-a apărut la Humanitas cartea În şalvari şi cu işlic. Biserică, sexualitate şi divorţ în Ţara Românească a secolului al XVIII-lea.

Cea mai bună parte din noi jpeg
Promite-mi doar ce poți
„Pot să-ți promit că voi fi atent, că voi încerca să nu greșesc, dar nu pot să-ți promit că o să mă fac bine”.
Zizi și neantul jpeg
Alte stradale
Dar astăzi strada, în general, a devenit mai agresivă. Poate la fel de plină ca-n anii ’90, dar într-un alt mod.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Două kilograme și jumătate și alte cugetări
Este un text despre lipsa de acceptare a bolii și a morții.
E cool să postești jpeg
Cum inventezi mîndria națională
Ne iubim, așadar, compatrioții? Ne simțim bine în România? Sîntem mulțumiți cu traiul nostru?
p 20 WC jpg
Din ce sînt alcătuite viețile noastre?
Altfel, lumea nu este locuită nici de păcătoși iremediabili, nici de creștini perfecți. Intervalul este numele metafizic al obișnuitului pe care îl locuim.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Marele Premiu pentru filosofie al Academiei Franceze
Anca Vasiliu a contribuit constant la crearea punților dintre cultura care a primit-o și i-a recunoscut totodată expresivitatea stilistică a scrierilor sale
p 24 1 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Gino a intrat în Cartea Recordurilor ca fiind cel mai bătrîn cîine din lume: are 22 de ani și încă se ține bine.
Cea mai bună parte din noi jpeg
Biroul meu de astăzi e același
Mă întreb tot mai des dacă, în loc să devină o gazdă pentru o viață mai bună, lumea nu s-a transformat cumva într-un birou universal în care ești mereu de găsit.
Zizi și neantul jpeg
Diverse, stradale…
Omniprezenți, pe vremea de atunci, în orele de lucru, erau cerșetorii și cei care sufereau de boli psihice.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
De ce trăiesc nemții cîte o sută de ani, sănătoși și întregi la cap?
Pentru mine, Berlinul este orașul cel mai bine organizat, ca infrastructură și ca tot, dar în care te simți cel mai liber.
E cool să postești jpeg
Unde-i tocmeală mai e păsuire?
„Pot rezista la orice, mai puțin tentației”.
p 20 WC jpg
Cafea sau vin?
La fel ca vinul, cafeaua are, în legendele ei de origine, o întrebuinţare spirituală.
Theodor Pallady jpeg
Energii divine necreate...
Teologia creștină s-a cristalizat în numeroase orizonturi lingvistice, dar ortodoxia a rămas în mare măsură tributară geniului grecesc.
640px Bucharest, Drumul Taberei (16307818580) jpg
Drumul Taberei 2030
Fidel Castro a fost plimbat pe bulevardul Drumul Taberei
p 24 S M  Georgescu jpg
Cu ochii-n 3,14
Pe o dubă destinată livrării unor produse, o adaptare a limbajului telefoanelor „fierbinți“ din anii 2000: „Livrez orice! Ia-mă! Sînt electrică!“
Cea mai bună parte din noi jpeg
Rămîi pe culoarul tău
Mi-a luat o jumătate de viață să înțeleg că oamenii nu pot fi înlocuiți și că creativitatea noastră este cea care ne legitimează unicitatea.
Zizi și neantul jpeg
Obiecte și dispariții
Țin minte că pe ultimele le-am văzut cam atunci cînd s-a născut copilul meu. Atunci au fost, la propriu, obiecte de trusou.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
E cool să postești jpeg
În goana vieții
„Nu juca acel joc la care te obligă un semafor care decide pentru tine cînd e timpul să mergi, cînd să te oprești. Stai puțin nemișcat și gîndește-te.”
p 20 Walter Benjamin  WC jpg
Geografii spirituale (II): orașul
Walter Benjamin nu vorbește, desigur, despre o transcendență personală, nici măcar despre una în sens tradițional.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Hypatia. Adevăr și legend
Uciderea Hypatiei de către un grup de fanatici care-și spuneau creștini e un fapt istoric incontestabil.
p 24 E  Farkas jpg
Cu ochii-n 3,14
Altfel spus: e sexul normal „mai puțin” decît devierile anal-orale sau este perversiunea supremă?
Cea mai bună parte din noi jpeg
Povestea merge mai departe
Unul dintre motivele pentru care am dorit să mă mut în București au fost concertele.
Zizi și neantul jpeg
Călătoria prin orașul-pădure
Paltoanele noastre cu siguranță erau: parcă ne camuflau, ne făceau să ne pitim în peisaj. Într-un fel, așa ne simțeam în siguranță.

Adevarul.ro

image
Alina Pușcaș, internată în spital cu o afecțiune rară. „ Nu am știut că există așa ceva“ | adevarul.ro
Prezentatoarea emisiunii „Te cunosc de undeva“ are probleme de sănătate și se află în spital de câteva zile.
image
21 de ani de închisoare pentru unul dintre răpitorii câinilor cântăreţei Lady Gaga | adevarul.ro
Unul dintre cei trei indivizi acuzaţi că au împușcat un angajat al cântăreţei americane Lady Gaga pentru a răpi câinii vedetei a fost condamnat luni, la Los Angeles. Pedeapsa primită de individ este de 21 de ani de închisoare, relatează AFP

HIstoria.ro

image
Katiușa, „orga lui Stalin“: O revoluție în materie de artilerie autopropulsată
Adevărata revoluție în materie de artilerie autopropulsată a venit de la ruși: teribilele lansatoare multiple de rachete Katiușa.
image
Una dintre cele mai spectaculoase descoperiri arheologice ale tuturor timpurilor
Fără îndoială, una dintre cele mai spectaculoase descoperiri arheologice ale tuturor timpurilor a fost scoaterea de sub cenușă a orașului roman Pompeii, redus la tăcere în vara lui 79 de erupția vulcanului Vezuviu.
image
Drumul spre Alba Iulia: Cum au ajuns românii la Marea Adunare Națională
Așa cum se înfățișează din literatura memorialistică, majoritatea delegaților ori participanților sosesc la Alba Iulia cu trenul. Numai cei din așezările aflate la distanțe mici călătoresc cu alte mijloace de transport.