Unde ne sînt umblătorile?
Raporturile noastre cu materiile fecale, cu trebuinţele firii şi cu necesităţile intime ale trupului sînt cît se poate de ambigue. Ubicuitatea pestilenţială a urinei a ajuns, practic, să ne sufoce, dar dincolo de bombăneală, pare să nu ne deranjeze. Dacă nu mă credeţi, vă ofer două „excursii“ de vis: mergeţi în Parcul Carol, la orice oră poftiţi – mirosurile „fericite“ vă inundă nările încă de la intrare, iar urmele paşilor dumneavostră vor fi condimentate de cum aţi intrat pe iarbă. A doua excursie, pe care n-o doresc nimănui – cu trenul... trenul de la Constanţa la Vaslui, şi de la Bucureşti la Iaşi, şi... detaliile le ştiţi.
Am colindat prin lumea civilizată şi doar prin Bulgaria mi s-a mai întîmplat să sufăr de alergie la mirosuri... Şi, atunci, mă întreb de unde această apropiere şi îngăduinţă faţă de excremente? Trecutul nostru istoric şi măreţ în igienizare şi în izolarea excrementelor se aseamănă cu lumea civilizată, pînă aproape recent. Nu pentru că aşa am vrea noi să fie, ci doar pentru că şi „ei“ au început tîrziu, adică aşa, pe la început de secol XIX. Atunci, „zefirul“ devenise mult prea urît mirositor să mai poată primi o poezie, iar medicii se amestecaseră în toate, cerînd, cu aplomb, izolarea trebuinţelor. Poale în cap şi prohaburi desfăcute s-au tot văzut încă secole bune, dar procesul începuse... Mai trebuie spus că procesul se cam opinteşte şi din cauza faptului că oamenii credeau cu tărie în calităţile terapeutice ale excrementelor, capabile să combată, de exemplu, ciuma sau holera. Iar istoricul francez Alain Corbin (în cartea sa Le miasme et la Jonquille. L’odorat et l’imaginaire sociale, XVIIIe-XIXe siècles, Flammarion, Paris, 1986) povesteşte cum oamenii, dominaţi de spaimele morţilor epidemice, se avîntă în a-şi „decora“ uliţele cu rămăşiţele oalelor de noapte, inhalînd pestilenţialitatea excrementelor vindecătoare. (Şi asta mi-aduce aminte de copilăria mea, cînd baba Dumitra, doftoreasa satului, m-a vindecat de o oareşce bubă folosind cu încredere pasta urît mirositoare de la prima oră a dimineţii.)
La noi, ambiguitatea s-a instaurat definitiv şi irevocabil. Nu fuserăm capabili nici măcar să avem o părere despre nume. Aşa că ne învîrtirăm între plimbătoare, umblătoare, retiradă, latrină, privată, toaletă, ieşitoare şi, mai simplu, WC... Or, dacă nu există un nume pentru care să te baţi, atunci la ce bun?
O privire prin arhivele timpului ne arată această permanentă relaxare cînd vine vorba de umblătoare. Proiecte au tot fost, şi griji ale medicilor, şi mirosuri „scîrnave“ de îndepărtat, şi instituţii şi spaţii publice asediate de relele mirosuri fetide. Dar oamenii, oamenii din toate timpurile nu s-au lăsat prinşi în jocul medicilor, dedicaţi asanării şi igienizării trebuinţelor firii. Mai întîi de toate, perceperea acestor trebuinţe este un pic diferită. Urina n-are nevoie de o umblătoare. Intră în pămînt, se amestecă cu toate cele ale naturii şi-apoi, nu cere nici cine ştie ce timp. La miez de noapte sau în pragul dimineţii, ţăranul se repede în curte, pe potecă sau lîngă tufa de margarete, fără să pătrundă în latrina din spatele casei. De altminteri, nici lui nu-i prea place cum miroase acolo. La aceleaşi ore, pe uliţele oraşelor, călătorul înfrigurat se agaţă de ziduri, de garduri ori de curţi pustii, lăsînd în urmă mirosurile de peste zi. Dacă urinarea nu prea pare a fi o problemă pentru nimeni, celălalt proces chiar are nevoie de un adăpost, de un răgaz. Or, lui ar fi trebuit să i se dedice un temple. Şi, dacă proximitatea excrementelor nu deranjează prea tare, atunci măcar obsesia igienei, a curăţeniei şi a gestului intim, nevoia acută de decenţă ar trebui să pună ceva stavilă trebuinţelor noastre.
Pe la 1800, un oarecare Tănasie, zaraf din Bucureşti, pune să i se construiască o plimbătoare paradosită cu scîndură de brad şi acoperită cu şindrilă, pentru care cheltuieşte o sumă de bani. Amplasarea este, însă, una de excepţie: la „capătul aleiului de trandafiri“. Or, Tănasie leagă trebuinţele firii de plimbarea îmbietoare a dimineţii şi de liniştea parfumată a înserării. De aici şi sensul plimbătorii, vreau să cred eu. La acelaşi lucru s-or fi gîndit (deşi mă îndoiesc serios) şi constructorii zilelor noastre, care au aşezat umblătorile (şi iată, aici, alt sens) – nu din scîndură de brad, ci din cel mai „fecund“ albastru plastifiat – prin parcurile patriei noastre. Ce-a ieşit, mirosiţi dumneavoastră bine!
Umblătorile, mirosind a trandafiri şi a flori de tei (că tot se revarsă dulcele lor parfum peste noi), nu sînt decît o iluzie a modernităţii noastre niciodată încheiate. Stăpînirea n-are timp de umblători, aşa cum nu are timp de multe altele, şi preferă să se facă etern de rizil în momentul în care oaspeţi de seamă, de prin lumi normale, ies din umblătorile noastre ţinîndu-se de nas.
Constanţa Vintilă-Ghiţulescu este cercetătoare la Institutul de Istorie „N. Iorga“ din Bucureşti. În 2012 i-a apărut la Humanitas cartea În şalvari şi cu işlic. Biserică, sexualitate şi divorţ în Ţara Românească a secolului al XVIII-lea.
